RITL. Serie noua
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: TEODORA DUMITRU
Revista de Istorie si Teorie Literara, fondata în 1952, reapare dupa 10 ani (ultimele numere sunt din 1997) sub egida Institutului de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“ într-o serie noua. Director este acad. Eugen Simion, secretar general de redactie Lucian Chisu, iar colectivul redactional este reprezentat de Cristina Balinte, Alexandra Ciocârlie, Mariana Ionescu, Mihai Iovanel si Oana Soare.
Cuvântul de „reînceput“ semnat de Eugen Simion puncteaza câteva directii sigure ale trimestrialului si câteva deziderate de tipul rezolvarii probabile.
Linia directoare a revistei este asigurata, considera E. Simion, de continuarea traditiei calinesciene si de acomodarea acesteia la instrumentele prezentului. Calinescianism plus (chiar daca redundanta plusarea) obiectivitate. O revista de istorie si teorie literara, post nouanouacritica si post-modernista, al carei program va aparea „din mers, facând, comentând, cercetând fenomenul literar“. Deci si o revista de critica.
Revista va sta, garanteaza directorul sau, departe de spectacolul „absolut deplorabil al «revizuirilor» morbide care, în fapt, ascund eternele resentimente, idiosincrazii, vanitati literare“.
O nota specifica a revistei va fi asigurata de latura documentara: „documente, multe documente. Dupa 50 de ani de totalitarism... este normal sa deschidem arhivele publice si particulare, sa rasfoim revistele, sa demistificam ceea ce altii au mistificat înaintea noastra ... Nu vom face eroarea de a viola intimitatea lui sa scriitorului, n.m., T. D.t, dar vom tipari documentele ce pot defini atitudinea lui morala si estetica într-o istorie tragica“. Mostre care definesc acest proiect au fost publicate deja de E. Simion în „Cultura“. Foiletoanele sale despre Ion Caraion sau Mihail Sebastian demonstreaza însa ca viabilitatea de ansamblu a proiectului depinde mult de aptitudinile analitice particulare ale criticului.
Numarul se deschide cu trei texte marcând centenarul Eliade si alte trei marcând centenarul Mihail Sebastian. Managerial vorbind, pentru o operatie de relansare a revistei, materialele respective (cu doua exceptii de care ma voi ocupa mai pe larg) nu reprezinta un început promitator. Si nu numai managerial vorbind. Sunt materiale de factura sub-modesta care n-ar onora nicio publicatie culturala, nici în faza austeritatii maxime.
Gratiela Benga pune pe taraba o suma de sintagme eufonice care urmaresc, în intentie, sa discute relatia dintre proza si publicistica eliadiene. „Labirintul de oglinzi“, „rezultanta geometrica a spiralei temporale“, „paralelismul alveolar“, „proza fractalica“ sunt niste alibiuri eufonice care mascheaza lipsa de proiect a autoarei, trisând ca un meniu cu fructe de mare facute din tarâte si gris.
Andrei Milca, în aceeasi ordine de idei, dar mult mai la subsolul tratarii inteligente, serveste un „Spirit si destin sub «Teroarea istoriei»“. De aici aflam ca Eliade este „cel mai enciclopedist spirit românesc“, ca a fost „singurul român care avea sanse reale de a primi un Nobel literar“, caruia detractorii se pare ca i-au imputat sistematic si organizat „«pacatele»“ tineretii sale „«legionare»“ „pentru care, de altfel, i-a si fost refuzat respectivul premiu“, „vezi cartea care discuta campania terifianta anti-Eliade din anii '80 – autorul Grigore Traian Pop dezvaluie în 1998 cine i-a «interzis» si cea din urma distinctie si deplina recunoastere a românului!)“. Cu munitia argumentativa asigurata de cuplul Grigore Traian Pop feat Milca, Eliade si „grandioasa-i Opera“ (literara??, Eliade e un scriitor mediu, Nobelul pentru Literatura n-ar fi avut plauzibilitate în cazul sau, cum ar fi avut, de pilda, în cazul Sorescu) pot fi integrati cu succes pe lista de prioritati a OTV.
În plus, up-datam si informatia. Evident, nimeni nu stie ce stie Andrei Milca despre Eliade, anume ca „va miza totul (dupa Dictionarul de filosofie - Larousse) pe SACRU, ca element de structura în constiinta umana“, fiindca nimeni nu s-ar fi gândit sa caute secretul în Larousse.
Milca dixit: „Eliade se va realiza absolut în Franta si apoi în SUA, demonstrând prin vocatia sa de homo religiosus, prin opera, talent si rabdare, ca poti fi român pretutindeni“ ssubl. autoruluit“, Eliade „a adus ideea de ROMÂNITATE pe toate continentele, demonstrând ca, daca muncesti si ai geniu, te poti impune chiar si ca «emigrant» la Paris, Londra, Lisabona...“, Eliade a fost „cel mai important ambasador al secolului trecut pentru a ne raporta corect si a ne îngloba în Univers“.
Pe criteriul „cine-i geniu si munceste are tot ce vrea“, noi dorim cu totii sa ne înglobeze Universul. Dar mai întâi, sa-l înglobeze, probatoriu, pe dl Milca.
Un material de pe un cu totul alt portativ prezinta Liviu Bordas, în „Conflictul generatiilor în România interbelica. Mircea Eliade si tatal sau“.
Textul are un aer de familie cu marasmul complexului patern descompus de Marta Petreu, acum câtiva ani, în studiul „Ionescu în tara tatalui“. La Eliade problema pare mai putin agresiva, dar nu mai putin prezenta si modificatoare. Fiul deconstruieste mai mult sau mai putin programatic visurile babachii. Titlul arunca în scena o ambiguitate fertila servita pe larg în expozeu: tatal este si: 1. tatal biologic, Gheorghe Ieremia, devenit Gheorghe Eliade, dar si 2. unul simbolic, pater familias Ion Heliade-Radulescu: „Hotarâti sa-si schimbe patronimicul, fratii Gheorghe statal lui Mircea Eliadet si Constantin Ieremia aleg din admiratie pentru «parintele literaturii române» sa se numeasca Eliade. Acesta devenea astfel patronul spiritual al tatalui viitorului istoric al religiilor. Gestul este profund încarcat simbolic, caci Gheorghe Ieremia adopta un nume care fusese considerat un program al culturii române“. Operatia estetica a numelui dorita si efectuata de tata, functioneaza mai degraba ca o menghina culturala insuportabila pentru fiu: „Identitatea de nume trebuie sa fi fost mai degraba jenanta pentru cel pornit sa-si construiasca, din nimic, propria paternitate spirituala“ (Mircea chiar era pornit sa-si construiasca un CV de top. La scoala studiaza atât de intens, încât obtine un certificat de „oboseala nervoasa“...).
Apotropaic vs. inhibitor. O energie a delimitarii, pe care Mircea o va dezvolta atât prin delimitarea de tatal nr. 1, Gheorghe Ieremia-Eliade, cât si - mai ales - de incomoda umbra a tatalui nr. 2, Ion Heliade-Radulescu.
Eliade mistifica mult, inclusiv etimologia numelui: „on jouait sur helios et hellade: soleil et grec“. „Totusi, numele nu venea de acolo, corecteaza Liviu Bordas, si nici de la Iliada, cum îl ironizau unii colegi de generatie în anii '30. Istoricul religiilor nu pare sa fi stiut ca provenea, de fapt, de la biblicul Ilie ...“
În scopul „exorcizarii“ numelui, Eliade a mers, în opinia lui Liviu Bordas, pâna la falsificarea unor demersuri stiintifice (v. studiile în care critica formele fara fond importate de pasoptisti), în scopul anularii umbrei magnanime a antecesorului. Operatii de magie, nu studii stiintifice. Orgoliu paricid. Tatal biologic („prolix si pisalog“) si-l anuleaza prin indiferenta si raceala; celalalt tata, furnizorul eufonic al numelui si „parintele literaturii române“, este asasinat cu premeditare: studiile lui Eliade practica eschiva pe subiectul „Heliade“, istoricului religiilor, aflat în postura venerabila de profesor la Chicago, îi este atrasa atentia, fiindca nu pare sa stie, ca Heliade este „precursorul sau nu doar onomastic, dar si în istoria religiilor si în indologie“ etc..
Citind textul lui Liviu Bordas am avut indescriptibila impresie ca nu Eliade Mircea este agentul opresiv aici. În realitate, vad ca Heliade-Ion este cel care nu se comporta adecvat, ca un spirit apotropaic, plin de bune intentii, har si blagoslovenie, de vreme ce îl haituieste la propriu pe avatarul adolescentului miop, oriunde s-ar plasa pe mapamond. Cine pe cine haituieste, de fapt? Parea ca Heliade este victima, radiat si cenzurat cu sistem din biografia tânarului si mai batrânului Mircea; totusi, nici postura de complexat-tracasat a acestuia din urma nu e departe de aerul victimei.
Centenarul Mihail Sebastian este si el un grupaj eterogen. Dumitru Micu nu reuseste, în trei pagini, sa scoata din faza de bruion promitator hermeneutica prieteniei dintre Eliade si Sebastian, desi Dumitru Micu este criticul capabil sa scrie 600 de pagini despre cutare fraza aruncata de Eliade lui Sebastian (poate nu-l stimuleaza suportul), iar în ceea ce-l priveste pe Paul Dugneanu („Mihail Sebastian si poetica romanului proustian“), am mari dubii ca autorul a citit proza 1. sebastiana si 2. proustiana sau ca a descifrat punctele de vedere critice si teoretice exprimate 1. de Mihail Sebastian si 2. de Marcel Proust, în alt mod decât le-ar fi putut dezlega un licean subdotat. Singura maniera în care ar fi putut prezenta un text curatat de orice banuiala de acest tip era sa prezinte un colaj de citate Proust vs. Sebastian, relationate prin „dar“ sau „cât si“. Dorind mai mult decât atât, autorul a plusat cu note de originalitate interpretativa din care se vede foarte bine si punct cu punct ca nu a înteles mai nimic din ce manipuleaza.
Grupajul Sebastian e scos din paralizie de „Inedit. Rotonda Mihail Sebastian (MLR, 1973). 30 de ani de la moarte“. Stenograma merge perfect în avanpremiera dosarului dedicat proletcultismului românesc, servind în subtext câteva dintre moravurile post-proletcultiste si post-Tezele din iulie. Modereaza Serban Cioculescu, participa Cella Serghi, D. I. Suchianu, Mircea Septilici, Vicu Mândra.
Sexagenara Cella Serghi - la fel de afectata si de oita - îsi aduce aminte cum cele mai marunte gesturi ale persoanei sale au influentat decisiv toate reusitele literare, si nu numai, ale lui Mihail Sebastian. Un fel de-a spune: „Sebastian exista pentru ca exist eu“.
Suchianu debuteaza printr-un citat din Chateaubriand despre Talleyrand si încheie prin Shakespeare. Mai jos, se extaziaza de profetismul si de activismul subteran al cartii lui Sebastian, „Armata Rosie vine!“ (cu majuscule si semn exclamativ).
Vicu Mândra, fost elev al lui Sebastian, îsi aminteste de predilectiile homeriene ale acestuia, de ora întreaga în care a comentat revenirea lui Hector în Troia, „pe uliti frumos pietruite“, sau de predilectiile caragialiene, de ora întreaga în care a vorbit doar despre Trahanache. Toate acestea constituie un mic preambul la miezul chestiunii. Care consta în bifarea sarcinilor de partid, prin marcarea (sustinuta si de Cioculescu) a rolului de bastion antifascist si de optimist-activist al acelui Sebastian-amic cu Patrascanu.
Comemorarea lui Sebastian de la MLR este un document umilitor de expresiv, nu atât prin aplauzele postume si coroanele de flori depuse în jurul comemoratului, cât prin devoalarea mecanismelor de instrumentare ideologica a acestor aplauze si coroane. Interventiile ucronice ale lui Cioculescu sunt si ele destul de „expresive“ si le-as cita integral, daca as avea loc:
„... din mai '45 pâna în februarie '48, Sebastian putea fi trimis la ambasada din Franta sau la Londra. Doua opere dorea sa înfaptuiasca acolo: o mare monografie despre Shakespeare si o mare monografie despre Balzac. Acum, cu inteligenta lui scaparatoare, cu mobilitatea lui de spirit, cu puterea lui de asociatie, cu informatia lui bogata, ar fi dat un Shakespeare bun, ar fi dat un Balzac bun sa se remarca ductul malitiei cioculesciene: generos în calificari abstracte de tipul ins cu inteligenta scaparatoare, mobilitate de spirit etc., retractilizeaza când e vorba de prognoze concrete: insul genial n-ar fi dat un studiu despre Shakespeare sau Balzac scaparator, ci numai unul bunt. N-ar fi facut, însa, gaura în cer spentru tratamentul iluziilor ucronice: Sebastian n-ar fi ajuns niciodata un Ionescu sau un Cioran: acestia sunt autorii de gauri în cert. Ar fi ramas, poate, în Franta, dupa dizgratia lui Lucretiu Patrascanu ca sa nu împartaseasca, în anii aceia grei, soarta prietenilor lui Lucretiu Patrascanu. Si-ar fi facut piese de teatru. Nu ma îndoiesc, cu studiile lui de doctorat în Franta, la Drept, cu temeinica lui cunoastere a limbii franceze, ar fi putut scrie piese de teatru interesante. Dar, ma întreb, în competitia uriasa a Parisului, ar mai fi putut fi el, ca la Bucuresti, unul din primii trei sau patru dramaturgi ai timpului sau? [...] Poate ca, daca nu ar fi murit, Mihail Sebastian ar fi fost pierdut pentru cultura noastra, o buna bucata de vreme. Nu ma îndoiesc ca la noua politica culturala, care a înlaturat sociologismele vulgare, Mihail Sebastian s-ar fi putut reîntoarce în România, daca nu l-ar fi gasit acel moment ancorat adânc în viata intelectuala a Parisului, devenit scriitor francez si, poate, chiar cetatean francez ... Asta însa nu înlatura deloc regretul general pe care l-am simtit cu totii în ziua tragica de 28 mai 1945 ...“.
Surprinzator (si nu prea) la Cioculescu binomul malitie – obiectivitate; în cadrul cvasiceremonial al comemorarii, criticul lupta pentru o singura evidenta: Sebastian era funciarmente un intelect mediocru cu propensiuni spre onorabil, care nici în România, nici în Franta, nici viu, nici mort, n-ar fi facut, din întâmplare, vreo „gaura în cer“.
De-a dreptul pasionant e însa materialul epistolar repus în discutie de Andrei Nestorescu, la sectiunea „Document“. E vorba despre scrisorile trimise de Mihail Kogalniceanu tatalui sau, în timpul studiilor din Lunèville si Berlin, în perioada 1834 - 1838. Materialul reprezinta promisiunea unei editii critice, care sa reamenajeze si sa corecteze deficientele anterioare (Hanes, în 1913, epurase textul de frazele eventual lezatoare, în care fiul, viitor mare om de stat, solicita, mai ferit sau mai pe fata, bani „babachii“), în chestie fiind „cea mai trainica opera a lui Kogalniceanu“. Scrisorile sunt urmate de note si glose care sa fluidizeze/ actualizeze referintele. Incomplete (din nefericire; sau din fericire - fiindca lasa multi „termini“ la nivelul de „ghici“ si de alertete reconstitutiva al cititorului. Par exemple:
„Boian, 19 avgust, 1834
Cu multa fiasca plecaciune sarut mânele dumitale, babaca.
Mai întai doresc a sti daca mult scumpa mie sanatatea dumitale sa afla într-o deplina si fericita stare, ca sa dau lauda cerescului împarat, din a carui mila ne aflam si noi sanatosi.
Al doile, îndraznesc de a va înstiinta ca în buna stare noi am trecut granita si ca am trecut si piste vama de la Boian. Tot drumul nostru au fost bun, numai pocita cea dincolo de Onesti, adica acea apropiindu-sa de Iasi, au fost foarte ra, caci ni s-au dat caii cei mai rai care sa poate, caci am mers mai toata pocita pi jos, si pe urma ni s-au dat înca si surugii beti care era sa ne spraveli“.
“Pocita“ si „spraveli“ nu sunt marcate în glosar, nici orientate semantic prin accent „pòcita“, „spravèli“ - totusi, e o întreprindere de toata frumusetea sa deduci „posta“ din „pocita“ si „pravale“ din „spraveli“, asa cum „zamosul“ din fraza „În toata Bucovina ... ogoarale sânt ca feliile de zamos, adeca putân ratunde, pricina de sa fac asa este ca sa nu sa opreasca apa pe iale“ miroase „de la o pocita“ a pepene.
Paginile modeste axate pe mecanica centenare - aniversari (Eliade, Sebastian si apropo, Fanus Neagu - „75 de ani“) sunt, într-adevar, compensate prin sectiunile de document si restituire (Sebastian „la MLR“, în 1973, studiul lui Liviu Bordas despre patronimul lui Eliade, dosarul înregistrarii reci, pe zile (din 23 august 1944 pâna în 12 septembrie 1944), a importului comunismului cu de-a sila, demersul lui Andrei Nestorescu de reeditare a scrisorilor lui Kogalniceanu catre „babaca“ dumisale) si prin texte notabile de istorie literara, istorie culturala, mentalistica, hermeneutica, semnate de Dan Horia Mazilu, Ileana Mihaila, Laurentiu Hanganu, Dumitru Micu (despre proletcultism), Evanghelia Stead, Simona Galatchi, Oana Soare.
Merita semnalata si redeschiderea rubricii „Cronica editiilor“, unde Nicolae Mecu face, pentru început, lobby pentru profesia de editor/ cronicar al editiilor si pentru conceptul de editie stiintifica, slab ilustrat de piata culturala a prezentului. Cele 89 de editii critice tiparite cu sprijinul Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta reprezinta, în opinia d-sale, o exceptie binevenita.
Un minus regretabil: redactarea defectuoasa a revistei (niciun redactor nefiind mentionat, nu-mi dau seama cui i se poate delega raspunderea): titlurile sunt marcate fie cu italice, fie cu ghilimele, fie doar cu majuscule – caz în care sintaxa ia proportii rizibile sau deconcertante („Un cal singur de Stefan Enescu“ – macar o virgula sa fi modulat referinta; sau: „el scria la cuvântul“, „cuvântul“ fiind revista naeionesciana) – în interiorul aceluiasi text, deci nu poate fi vorba de ortografiile variabile ale autorilor; citate care se deschid, dar nu se si închid, sau viceversa, numele proprii cu minuscule. Nu de putine ori, personajele si referentii textelor sunt „Poust“, „Charlie Choplin“ (zis si „Charolt“), „selmaru“ (ma rog, asta chiar merita trecut la genunchiul broastei), „Saignel-Lavastine“, „Edga Papu“. Desigur, aceste mici inconveniente nu au nicio incidenta asupra calitatii textelor, asa cum o ortografie impecabila nu creste cota unui text idiot, dar recurenta lor deranjeaza.
În rest, urez RITL sa ilustreze cu succes ce si-a propus: „necesitatea performantei“ si „clauza concurentei reale“.