Istoria literara
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 2008-03-06» cultura » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
„Revista de istorie si teorie literara“ fondata în 1952, reapare – dupa o întrerupere de zece ani (ultimele numere din seria veche sunt din 1996 - 1997) – într-o serie noua, ceea ce vrea sa zica: o noua echipa de redactori, încercarea de a duce mai departe o traditie bogata în istoriografia româneasca (traditie patronata de geniul lui G. Calinescu) si, totodata, efortul de a o sincroniza cu miscarea de idei a timpului, în fine, o noua generatie de colaboratori formati spiritualiceste dupa 1989 alaturi de altii, mai vechi, cunoscuti, reputati pentru stiinta si devotamentul lor fata de istoria literara.
Nu stim înca în ce mod si cât de bine vom putea armoniza aceste exigente, dar, în mod sigur, vom încerca. Vom încerca, mai întâi, sa ramânem obiectivi si, pe cât omeneste va fi posibil, sa stam departe de zarva ce exista azi în revistele de cultura, câte mai exista. Adica de spectacolul, absolut deplorabil, al „revizuirilor“ de tot felul care, în fapt, ascund eternele resentimente, idiosincrazii, vanitati literare. Vom încuraja însa, cum am spus si alta data, revizuirile critice, absolut necesare, în sensul dat acestui proces de E. Lovinescu; vom publica documente, comentarii critice, eseuri privitoare la literatura româna si universala de ieri si de azi, vom încerca sa redefinim conceptele cu care opereaza în epoca postmodernitatii disciplina istoriei literare.
Se stie ca, în ultima jumatate de secol, mai toate notiunile pe care le folosim când vorbim de literatura s-au schimbat, notiunea însasi de literatura înseamna azi altceva decât însemna ieri pentru criticii si teoreticienii literari. Ni se spune des: „literatura este în criza“ sau „literatura este pe cale sa moara“..., si sunt multi care cred în aceasta nenorocire. Nu ma enumar printre ei, dar trebuie sa recunosc, dupa 40 de ani de când fac critica si istorie literara, ca romanul nu mai este azi ceea ce era la începutul anilor '60, când am debutat, iar poezia, ei bine, poezia nu face de multe decenii decât sa se lepede de vechile mijloace de seductie si sa caute altele pe care cu greu reuseste sa le afle. Dar când le-a aflat, le paraseste. Se potriveste în acest caz, vorba lui C. Noica: „o cautare de negasire“. Poezia merge, am impresia, în aceasta directie. Este, oricum, o epoca pe care un mare filosof-fizician, Ilya Prigojine, Premiul Nobel pentru fizica, o numeste „sfârsitul certitudinilor“. De acest proces nu scapa, am impresia, nici literatura. Dar istoria literara? Ce a devenit istoria literara în epoca post-modernismului? Un fapt este sigur: istoria literara a pierdut multe dintre atributele pe care le avea în epoca pozitivismului. Noua critica în frunte cu Roland Barthes a ridiculizat-o. Dl Raymond Picard a fost trimis pe tusa si, dupa cât se pare, mai are înca de asteptat pâna sa fie rechemat la catedra, cu toate ca Roland Barthes, marele inchizitor, a regretat el însusi faptul ca pozitivismul nu si-a dus proiectul la capat... Mai mult decât atât: s-a lepadat spre sfârsitul vietii (odata cu „Plaisir du text“) de „imperialismele locale“ ale structuralismului si a deschis critica literara spre sursele imaginarului si ale filosofiei si chiar ale romanescului. Ce-i, în fond, „Discursul îndragostit“ daca nu un eseu romanesc în care tipologia este formata din personaje luate din literatura si redefinite, puse într-un scenariu epic? Un roman, am zis odata, despre suferintele si bucuriile individului care trece prin proba existentiala a iubirii. Despre aceasta experienta fundamentala si retorica ce-o însoteste ca o umbra...
Revin la revista pe care o redeschidem, azi, colaboratorilor tineri si vârstnici si, bineînteles, cititorilor ei. Nu avem un program strict, trebuie sa precizez, avem doar câteva idei generale si un numar de proiecte pe care vrem sa le înfaptuim. Programul va aparea, ca în atâtea alte situatii, din mers, facând, cercetând, comentând fenomenul literar. Vom încerca sa publicam, cum am zis la început, documente, multe documente. În numarul (1 - 4, 2007) care tocmai a aparut pot fi citite cu folos, de pilda, scrisorile de tinerete ale lui Kogalniceanu, publicate si comentate de Andrei Nestorescu, studii despre Eliade si Sebastian, în fine, o dezbatere inedita despre Sebastian patronata cu multi ani în urma de Serban Cioculescu. Dupa 50 de ani de totalitarism (când multe au fost mistificate în istoria literaturii, ca si în istoria propriu-zisa!), este normal sa deschidem arhivele publice si particulare, sa rasfoim revistele, sa demistificam ceea ce altii au mistificat înaintea noastra. Vom face loc, dar, în revista noastra documentelor care pot spune ceva important despre opera literara si, de ce nu? despre omul care a scris-o. Nu vom face eroarea de a viola intimitatea lui, dar vom tipari documentele ce pot defini atitudinea lui morala si estetica într-o istorie tragica. Este bine, este necesar sa facem acest lucru, începem, chiar în numarul de fata, publicând o cronologie a vietii literare dupa 1944. O cronologie reala, obiectiva, cu luminile (atâtea câte sunt) si faptele ei abominabile (multe si impardonabile). Dorim, în acest fel, sa evitam literatura de joase pamflete care prolifereaza în ultimele aproape decenii si o alta literatura discutabila si aceasta: aceea care vrea sa darâme miturile românesti pe motiv ca miturile încurajeaza localismul si falsifica, astfel, adevarul despre istorie si arta. O demistificare înteleasa în acest fel nu-i decât o alta forma de mistificare a adevarului. Ne propunem sa le discutam pe toate, calm si metodic, lasând toate libertatile spiritului critic, mai putin aceea de a falsifica si de a umili, astfel adevarul... Exista un mod mai eficient în istoria literaturii de a sluji adevarul estetic si adevarul istoric: spunându-1 fara ocoluri, delimitându-1, definindu-1 în termenii lui reali. A flata si a denigra sunt doua verbe care nu pot face parte din vocabularul unui autentic critic, istoric si teoretician al literaturii. Daca se întâmpla sa le asume si sa le practice, o face pe spesele sale.
Asadar, noua serie a „Revistei de Istorie si Teorie Literara“ doreste sa continue traditia calinesciana si, în masura în care va avea fortele intelectuale necesare, s-o înnoiasca si s-o armonizeze cu spiritul vremii noastre. Sa nu uitam ca traim într-o lume care se globalizeaza si ca am intrat într-o comunitate europeana în care actioneaza principiul vaselor comunicante. Ceea ce înseamna: au disparut sau sunt pe cale sa dispara barierele spiritului, bunurile culturale sunt comune si, mai ales, ce se descopera azi la Paris este cunoscut a doua zi în toate orasele culturale ale lumii. Acest privilegiu – caci este un privilegiu, inimaginabil cu o jumatate de secol în urma – aduce dupa sine, nu un pericol, ci o exigenta noua: necesitatea performantei, clauza concurentei reale, obligativitatea de a fi informat..., pe scurt: obligatia de a fi bun, temeinic, creator într-un domeniu al spiritului pe care românii l-au ilustrat în trecut, deseori, în chip stralucit.
Cu aceste perspective în fata, deschidem revista noastra Celor ce sunt si deopotriva Celor ce vin în critica, teoria si istoria literara. Propozitia lui E. Lovinescu, de acum aproape un secol, mi se pare a fi mai actuala decât oricând. A elimina pe Cei ce sunt în cultura pe motiv ca sunt „expirati“, adica batrâni, mi se pare o teza nazista. A nu încuraja pe Cei ce vin (pe cei talentati si drepti, dornici de mari performante), mi se pare, vorba cruda a lui C. Noica, o nemernicie pe care nici o retorica n-o poate scuza; a sincroniza stiinta, experienta si abnegatia Celor ce sunt, cu ambitia, talentul si iubirea irepresibila pentru adevar a Celor ce vin în cultura (inclusiv în istoria si critica literara), mi se pare a fi strategia cea mai rodnica si mai corecta într-o lume care cauta si afla, prea usor, motive de a se învrajbi. Si mai stim din cercetarea culturii din trecut ca, acolo unde este vrajba si dispute intestine, cultura agonizeaza.