Best-seller: tema si executie
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 2008-03-06» cultura » stricto sensu
Autor: AL. CISTELECAN
Angoasa de succes a electrizat de ceva vreme si rândurile scriitorimii române. Toata lumea vrea acum sa redacteze opuri de succes repede si eclatant. Si nu ca vrea neaparat, dar n-are încotro: o cere publicul, o cer editurile, o cer vremurile. Normal ca la asemenea somatii scriitorii au raspuns prompt cu best-seller-uri, unul dupa altul. Si pe buna dreptate, caci în vremuri cu religia succesului nu era ca tocmai scriitorii, breasla care a negociat mereu succesul, sa ramâna pe dinafara.
Istoria literara ca roman de tenebre
Pâna si istoricii literari, oameni mai lenti din fire, au trecut la productia de best-seller-uri. Fireste, nu în masa, caci nu permit cutumele si greutatile disciplinei, dar cei cu simtul vremii si mai iuti de picior au prins deja trendul succesului, chiar si în conditiile aspre – pentru rigoare, eruditie si alte lucruri care se cer obisnuit în materie – ale consumismului. Semn ca si istoria literaturii e o marfa de succes daca stii cum s-o propui. Si sunt oameni care stiu. „Istoria...“ lui Alex. Stefanescu, bunaoara, a stiut s-o ia în usor, bazându-se deopotriva pe scriitura delectabila si pe publicitatea negativa (cea mai sigura, zic savantii: da impresia de complot contra unei victime). „Corsarii mintii“ a lui Alexandru Dobrescu – virtual, de nu efectiv, best-seller si ea – a stiut sa aleaga o tema de scandal oricând: plagiatul. Cornel Ungureanu, la rândul lui, a stiut sa aleaga un unghi insolit si incitant: „Istoria secreta a literaturii române“ (Editura Aula, Brasov, 2007) studiaza literatura ca proces inclus în miscarea geopoliticii – sau macar ca oglinda în care se rasfrâng, într-ascuns, dar si transparent, fireste – miscarile acesteia. Daca literatura a fost interesanta pâna acum, ea e, brusc, mult mai interesanta vazuta pe aici. Nu numai ca literatura nu mai plictiseste, dar nici istoria ei nu mai plictiseste. Si asta, desigur, în primul rând pentru ca ea e un roman de tenebre. Fireste, nu tenebre foarte tenebroase – caci Cornel Ungureanu se pazeste de senzationalisme, cancane si prezumtii – dar destul de incitante. Din aceasta latura – a incitantei – nu-ncape vorba ca istoria lui Cornel Ungureanu n-ar putea fi batuta decât de istoria erotica a literaturii române (sau cum s-ar putea numi istoria lui „cine cu cine si când si de câte ori“, ca sa citez adaptat din Zarifopol). Dar cum aceasta înca nu s-a scris – si-i de presupus ca, fiind material din belsug, nici nu se va realiza curând – ramâne ca istoria lui e, macar câtiva ani, cea mai palpitanta. Trebuie spus însa ca ea e doar o istorie ajutatoare, nu întocmai o istorie: ea foloseste în completarea istoriilor propriu-zise, venind cu precizari – nu zic revelatii, ca-i vorba mare v din context, subtext si culise.
Principiul pe care si-l asuma Cornel Ungureanu e, de fapt, o convergenta de perspective în care „geopolitica“, geografia si istoria literara tind sa faca un concept functional si sa ofere un cadru pluridimensional pentru fenomenul literar. E o perspectiva – si un concept – pe care Cornel Ungureanu le-a mai folosit si pe care le-a tot pus la punct. Acum ele merg ca de la sine. E drept ca, dincolo de uzul lor savant – sau academic – ele pot folosi si la relansarea literaturii, la „înviorarea“ ei, treaba care, zice „Prefata“, nu se poate face decât printr-o „asezare a ei în alte vehicule“, „capabile sa o transporte din Galaxia Gutenberg în cealalta galaxie, cea în care s-a instalat, azi, fiinta umana“ (p. 13). Intentia mare e, asadar, de a aduce istoria literaturii la buletinul de stiri, de a o face, cum-necum, din nou vedeta. Si cum, aparte fotbalul, politica/politicul e cea mai ofertanta cale, pe aceasta o va alege si Cornel Ungureanu, constient ca „apartenenta la o miscare politica atrage simpatia sau antipatia cititorului“ (idem). Iar cum politica nu mai e o simpla ocupatie campanilista, provinciala, ci fenomen global si globalizant, istoria literaturii se loveste imediat de geopolitica, „stiinta care scoate la lumina o istorie tabuizata a culturii“ (idem). Tabu-uri dezleaga si Cornel Ungureanu. Geopolitica actioneaza însa în geografie, asa încât, vrând-nevrând, istoria secreta trebuie sa fie mai întâi (concomitent adica) o geografie - a afinitatilor si intereselor, a diferentelor si identitatilor. Toate acestea vazute de Cornel Ungureanu ca procese diacronice, cu o dialectica urzita din solidarizari si rupturi - iar acestea, la rândul lor, succesive sau simultane. Geografia literara – dar nu numai – înseamna si o fascinatie a centrelor; dar si, nu mai putin, o concurenta între centre. Interferentele celor doua miscari – de fascinatie si concurenta – se resimt cu deosebire în literatura marginii. Centrele iradiaza si anuleaza, provocând, dincolo de euforiile de contopire, traume de excludere, complexe de marginalizare. Cornel Ungureanu vede aceste procese fara a le melodramatiza sau dramatiza, dar punându-le în relief. Bunaoara, odata cu formarea statului român modern, „centrul anuleaza dinamica marginilor“ iar „scriitorii bucovineni, basarabeni, ardeleni, banateni traiesc minimalizari sau chiar interdictii explicabile. Nu sunt destul de români, nu sunt destul de angajati în efortul centralizarii sau nu au demnitate estetica relevanta. Iar selectia urmeaza fie criteriile estetice, fie criteriile stabilite de Centrul politic“ (p. 15). Când criteriile sunt estetice – sau curat estetice – Dumnezeu cu mila! Dar rareori se întâmpla ca ele sa nu fie contaminate. Iar aceste contaminari fac, în buna parte, obiectul unui discret justitialism în istoria lui Cornel Ungureanu. Câteodata chiar al unor izbucniri justitiare (cum e cazul Scolii Ardelene, al carei studiu „trebuie sa înceapa azi de la decizia Ministerului învatamântului de a-i scoate pe Micu, Sincai, Maior, Budai-Deleanu din programa scolara“, p. 69).
Noile genealogii literare
Reconfigurarile politice devin, implicit, si reconfigurari literare. Dar înainte de a deveni reconfigurari literare ca atare, ele devin reconfigurari de mitologie, prelucrari de complexe si reinvestiri ale acestora. Tinând strâns laolalta criteriul geopolitic, istoric si literar, Cornel Ungureanu decide, de pilda, ca literaturile moderne sunt conditionate de nasterea politica a natiunilor – si, implicit, de caderea imperiilor. Dar de îndata ce imperiile reale s-au prabusit, pe ruinele lor se ridica imperiile himerice: „Identitatea nationala – zice el – fortifica mitologia nationala: fiecare natiune vrea sa-si câstige faima, illo tempore, imperiala“ (p. 52). Desi Cornel Ungureanu nu intra prea adânc în complexele nationale – si nu face multa „etnopsihologie“ – istoria lui reprezinta si istoria unui complex: de la vaicarelile si umilinta cronicarilor, striviti la marginea istoriei, la emfaza imperiala, fie a imaginarului literar, fie a „proiectelor“ salvatoare (coerenta de la Eminescu pâna la Calinescu si Cioran – si mai departe, desigur). E aproape un fel de linie tematica a istoriei, un fir care reapare în mereu alte contexte; un fir al istoriei românesti care se împleteste cu „imperiile nostalgice“ întretinute si de celelalte literaturi central si est-europene. Caci, ca un adevarat geopolitician al literaturii, Cornel Ungureanu e mereu atent la marele context al himerelor si ideilor; dupa cum scrupulos e el si când e vorba de micul context, cel al unor gesturi sau opere ce par ciudate: „orice consideratie trebuie contextualizata“ (p. 107) e un comandament riguros respectat, cu atât mai mult cu cât materia asupra carora se exercita consideratiile e, adesea, delicata.
De aceasta „contextualizare“ scrupuloasa beneficiaza toti scriitorii aflati în vreo culpa fata de istorie sau doar fata de „politica corecta“ de azi. Cornel Ungureanu nu acuza si nu disculpa, dar explica. Iar itinerariile de atitudine si idee pe care le reface în cazul unor scriitori (Eminescu, Blaga, Eliade, Cioran, Calinescu, Voiculescu, Sebastian etc. etc.) sunt adevarate nuvele de peripetii ideatice – si destinale. Cornel Ungureanu nu rescrie biografiile scritorilor, dar se opreste numaidecât asupra cotiturilor din drumul acestora, invocând în detaliu conjunctura si motivele interne. Istoria lui mizeaza mereu pe astfel de interogatii spectaculare: „Ce s-a întâmplat cu ilustrul jurnalist, cu teribilul polemist, cu vedeta avangardei“ (aici Ion Vinea, dar întrebarea structureaza, de fapt, fiecare biografie). Iar la suspansul astfel indus el adauga explicatii de subtext si context. De altminteri, dincolo de materia „secreta“ din care-si face istoria, Cornel Ungureanu a si optat pentru un stil epic, alert, cu sintaxa si verva jurnalistica. Materie incitanta – stil sprinten, o reteta infailibila.
Cronologia functioneaza la Cornel Ungureanu doar ca un reper, doar ca un cadru foarte flexibil. În interiorul ei el deseneaza alte linii de coerenta (tematice, sa zicem), pe care le urmareste pâna la capat. Calatoria e o astfel de tema care îsi produce propria ei diacronie; dar sunt si teme mult mai ofertante – cum ar fi, de-o pilda, galeria bastarzilor (extrem de onorabila în istoria noastra literara) si complexele pe care le antreneaza – si rezolva – aceasta conditie. Seriile de scriitori nu stau în epocile lor, ci se leaga peste timp, în genealogii de idee sau de atitudine. Pe de o parte conglomeratele „geografice“ (macro si micro), pe de alta parte „genealogiile“ de acest tip, dau o noua coerenta si literaturii si istoriei literare. Nu o coerenta liniara, ci una spectaculara, cu liniile întrepatrunse la modul cel mai vivace.