Drago-bête. Femeia: între mit uzat si logo
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: OANA PUGHINEANU
Cu siguranta toata lumea a observat cum de pe la jumatatea lunii februarie natura începe sa faca „salturi“: pasarelele (toate, nu numai alea ale lui Basescu) cânta mai maiastru; prin curtile prafoase, printre mormanele de gunoaie, prin padurile-santiere (viitoare cartiere de lux cu fosa-septica) dau ghioceii. Batrânelele care se mai pot misca încep sa faca pe la colturi de strada concurenta bisnitarilor, care în curând vor fi sufocati cu totul de revarsarea multicolora a tarabelor cu mormanele de „simboluri ale iubirii“… un soi de penitente pe care barbatii prevazatori le cumpara pentru a-si satisface/împodobi consoartele, care astfel magulite, se presupune ca vor deschide larg usa raiului casnic, jucându-si cu mai multa candoare eternul rol feminin de „etern feminin“.
Valentine's day, 1 martie, 8 martie si toate formele de drago-bête-uri nu fac decât sa reitereze un vechi obicei prin care turma femeilor este „stampilata“ de catre soti, firme etc., printr-o dovada de afectiune vizibila (flori, martisoare si alte nimicuri). Si câte lacrimi sau câte naturi feminine non-conformiste n-au smuls absentele sau prezentele acestor stampile de la rever. Nu degeaba luna femeilor e urmata de luna nebunilor. Ca asa stau lucrurile o dovedeste în special un anumit soi de carti si reviste de succes, apreciate de un numar halucinant de mare de femei. Ca orice „revolutie“, nici miscarea feminista nu si-a putut controla sau prevedea efectele. În ciuda unor succese financiare, care suspectam ca au fost mai degraba o cerinta a pietei de capital decât a unei tandre cedari masculine, feminismul a ratat în masa crearea unei noi sensibilitati. Desi multe dintre femeile scolarizate au auzit de „femeia independenta“ si unele chiar o pot mima, ele continua sa se autodefineasca în functie de capacitatea de a se alege cu un barbat. În timp ce cartile culturale, populate de idei revolutionare, ramân inaccesibile tocmai publicului tinta datorita limbajului doct, carti precum „Regulile seductiei: cum se cucereste un barbat“ fac ravagii la domeniul vânzari. Dar sa le comparam:
„Lumea femeilor“ a lui Alain Touraine (Editura Art) vorbeste despre un „subiect-feminin“ care refuza orice „esentialism“, un subiect care are alergie la „proprietate“ si „legi“, dar se preteaza la „relationari“. Uneori ai impresia ca o întreaga dimensiune combativa a feminismului e sufocata, dezamorsata de un limbaj fenomenologic, inefabil si naiv care uita ca nu mai putem ajunge la „lucrurile însele“ deoarece ele au ajuns deja la noi. Ce poate fi mai paradoxal decât a sustine un subiect-feminin indescriptibil în limbaj (masculin), dar dorindu-se activ social? Virtutile acestui subiect ar consta în a renunta la ierarhie în vederea „reorganizarii în ansamblu a elementelor ce au fost atâta timp separate“. Cu alte cuvinte, o societate în care femeile ar avea un cuvânt de spus nu ar mai avea nevoie atât de lider, cât de „gazde“. Rolul femeii a ramas în linii mari neschimbat: ea este un soi de superglu, dar nu se mai limiteaza la a aduna în jurul mesei câteva elemente ostile sau nu, ci devine un adeziv universal.
„Regulile seductiei“ nu este o carte care sa puna întrebari. Ar fi si o rusine, din moment ce este o carte utila. Se recunoaste din primele pagini ca Regulile propuse nu difera cu nimic de cele pe care le utilizau femeile anilor '30. În linii mari se prezinta modalitati romantice de „temporizare“, „atâtare“ si vânare prin a te lasa vânat. Daca ar fi sa descriu cartea într-o propozitie ea ar suna cam asa: moduri de a te lasa greu pentru a fi lasata grea. Este vorba de un ghid eficient prin care „papusile de carne“ (Simone de Beauvoir) pot tine pasul cu noile descoperiri în materie de erotism devenind „autogonflabile“. Pentru a cuceri un barbat e musai sa înglobezi toate virtutile unei perne: sa fii molcicuta, fluida, tacuta, niciodata grava, niciodata analitica sau suferinda. Ceea ce trebuie sa emani prin toti porii e ideea ca „viata e usoara cu tine“. Exista însa doua fraze care mi-au captat în mod special atentia: prima dintre ele ar face-o sa se rasuceasca în mormânt pe orice feminista, inclusiv pe cele care n-au murit înca: „singurul lucru pe care-l ai de facut la primele 3 întâlniri este sa apari, sa fii relaxata si sa-ti imaginezi ca esti o actrita care joaca un rol secundar – dar expresiv – într-un film.“ Prezenta acelui „secundar“ este de-a dreptul derutanta: o stralucire de geniu sau imbecilitate dublu rafinata? A doua propozitie e mai drastica: „Iubeste-i doar pe cei care te iubesc!“. Gata cu blândele Madone idealizate, gata cu femeia ca forma de transcendent penetrabil si gata cu „sexo por caridad“! Desigur, cartea pacatuieste prin omiterea celui mai sigur mod de a ajunge în rochie de mireasa: sa mori virgina…
Ar fi inutil sa ne întrebam care dintre aceste carti e mai aproape de ceea ce se întâmpla cu femeia de azi. Singura interpretare care mi se pare valabila este ca prin concursul ambelor perspective, femeia a devenit un mit, si înca unul uzat. Desigur, folosesc termenul de mit în acceptiunea data de Barthes. El vorbea de o „deformare“ a sensului care prin mit nu este abolit, ci doar i se „ia memoria“. Dar cea mai periculoasa dintre caracteristicile mitului descrisa de Barthes este faptul ca el poate fi „trait“, este o „prezenta“, dar în acelasi timp este un „meta-limbaj“ adica ceva care vorbeste „despre“. Totusi, Barthes era înca optimist, crezând ca limbajul-obiect mai poate fi motorul unor revolutii care sa se opuna mitului, a unei actiuni care sa spulbere (meta)limbajul. Societatea pe care el o descrie e una a unei „burghezii generalizate“, dar care refuza sa-si spuna burghezie. Dar capitalistul este un burghez upgradat, internationalizat. El nu mai cumpara produse, ci decoruri, spatii de prezentare. El are nevoie de Gorbaciov facând reclama la Pizza Hut. Faina, ouale si sosul de rosii si le-a procurat de aproape doua secole. Pizza Hut înseamna „crestere si descrestere“, nu contradictii, teze, antiteze, cortine de fier.
Revenind, „Regulile“ mai sus prezentate, desi total mitologice, au ceva din limbajul-obiect. De fapt, în capitalism cred ca putem vorbi de un meta-limbaj-obiect, exemplificat extrem de bine prin celebra expresie „Time is money“. În conformitate cu acest nou limbaj, mai mult decât de mit (apanaj burghez), capitalistul are nevoie de logo-uri, adica de o identitate care nu mai jongleaza cu sensuri istorice, ci cu actiunea, redusa la unica forma de a cumpara (în spatele revolutiilor banii ruleaza mai abitir decât în marile multinationale). Logoul este modalitatea de a mitologiza însasi actiunea revolutionara la care se gândea Barthes. El reprezinta internationala cumparatorilor. Si ce au toate astea cu femeile? Daca Gorbaciov, semnul celei mai mari dezbinari socio-politice a devenit logo, ce sa mai spunem de o noua ideologie capitalist-feminizata (nu feminista!) cu forta de gazda-superglu? Femeia definita în functie de categoriile masculine a devenit un mit. Ea poate fi întâlnita la bratul barbatilor prin parcuri, acceptând „stampile“ anonime. Femeia independenta, asemenea logoului, se defineste în functie de relatiile pe care le poate stabili cu elemente eterogene, disparate dupa logica lui: „orice ai vrea sa prezinti, pune o duduie lânga“. Femeia-logo este un spatiu de prezentare. Feminismele, asupra carora planeaza suspiciunea sus-amintita ca ele nu sunt decât o necesitate de piata, au dat multor femei o „sansa“, dar majoritatii (acelora care citesc „Regulile“) nu au facut decât sa le transforme statutul de decor în cel de decor ca forta de munca.
Barbatii au devenit si ei mici Gorbaciovi si la fel cum dreapta a preluat si mitologizat atitudini de stânga, masculinitatea a preluat, în beneficiul capitalismului, cel putin una dintre calitatile feminine pe care nu numai „Regulile“ o exalta: aceea de a „aparea“. Performance-urile politice si culturale pe care le putem vedea zilnic pe sticla, respecta formula pe care o enuntase Woody Allen: „80% of succes is showing up“. Astfel politicienii si poporul, la fel ca femeile si barbatii, se pot mentine la nesfârsit la nivelul misterios, seducator si ineficient al „primelor trei întâlniri“.