Naufragii
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 2008-03-06» cultura » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Mi se întâmpla tot mai des sa privesc în urma, sa cercetez raspunsurile celor ce ne-au precedat la întrebarile care ne dor cel mai mult. Cum au depasit ei nelinistile inevitabile la o anumita vârsta? Raspunsurile scriitorilor, importanti sau mai putin importanti, în mare masura se aseamana, îi deosebeste doar profunzimea si intensitatea durerilor si modul în care au fost ele exprimate în cuvinte. „Ce se întâmpla la vârsta mea cu timpul? se întreba bunaoara Julien Green într-unul din acele multe momente în care era urmarit de fobia mortii. Oare unde se duce? Nu încep bine saptamâna si îmi dau seama ca-i pe sfârsite.“ În urma, nu poti privi decât cu tristete si nemultumire. „Totul e trist pentru ca totul trebuie sa se sfârseasca, era concluzia scriitorului francez. Sfârsitul fiecarei zile e o moarte“. Privite din perspectiva prezentului, fapte care odinioara ne-au întretinut încrederea si dorinta de a merge mai departe, fortând limitele interzisului si ale imposibilului, dobândesc alte nuante si adeseori au gust de înfrângere. Daca ignori particularitatile acelui timp, esti obligat sa te întrebi: a meritat sa faci eforturi, sa te expui, sa risti? „Deseori îmi spun ca viata mea e o carte din care nu pricep mare lucru,“ nota Julien Green cu mult înainte ca respectiva carte sa fi ajuns la sfârsit. De fapt, orice personaj este, în ultima instanta, o fata a autorului, reala sau posibila, o tentativa de a se întelege pe sine si de a descifra relatiile sale cu lumea. Iar, pe un alt plan, o încercare de raspuns la întrebarile pe care le purtam cu noi pretutindeni, o adânca dorinta de a reciti „cartea“ în care esti personaj principal. De cele mai multe ori, în subtextul fiecarei pagini citite cu lentilele prezentului se insinueaza o nedumerire: „A meritat, oare?“ Cu multi ani în urma, am scris despre un aviator din ultimul razboi care cersea aratându-si talonul de pensie si nici azi nu reusesc sa ma eliberez de chipul lui chinuit, revoltat ca a ajuns în aceasta jalnica situatie. Un om care doborâse numeroase avioane dusmane pe ambele fronturi a ajuns sa regrete ca nu a fost el însusi doborât. A meritat ca atâtia oameni sa-si sacrifice viata într-un razboi absurd, din care au iesit victoriosi cei aproape inexistenti, cei care n-au facut nimic: comunistii? La fel de vii îmi staruie în minte luptatorii din munti, pe urmele carora am umblat în anii ‘60, când credeam ca, din cauza minciunii în care ne instalasem, amintirea lor se va sterge. Azi, învingatori par sa fie iarasi cei ce nu s-au opus comunistilor, tobele goale si trompetele unor impostori care se mândresc ca sunt anticomunistii cei mai adevarati. Cine ar putea raspunde fara sa ezite daca au meritat sacrificiile celor stiuti si nestiuti, dar oricum aproape uitati? Din pacate, memoria ne tradeaza mereu. Sunt lectii pe care nu stiu de ce nu vrem nicicum sa le învatam. Zilele trecute, am vazut la televizor o organizatie de tineri votând în unanimitate. Nu mi s-a parut atât de grav ca persoana votata cu entuziasm era fiica presedintelui patriei, foarte grav mi s-a parut gestul cu care sala, în unanimitate, a scos cartonasele rosii dinainte pregatite pentru a-l sanctiona pe contracandidat. De altfel, idee de prost-gust, împrumutata din fotbal. Dar de ce ne-am mira, din moment ce si în politica a învins morala stadioanelor! Sute sau mii de arbitri, toti de aceeasi parere, si un singur jucator! Ca la un semn, o sala întreaga a scos revoltata cartonasul, precum odinioara, în epoca nu prea apusa, steguletele rosii ale Partidului Comunist Român. Am asistat la diverse campanii ale tuturor frustratilor si neputinciosilor patriei împotriva oamenilor în vârsta, indiferent de performantele acestora. Acum, cei ce raspundeau unei comenzi unice erau tineri, iar mâna nu le-o ridica frica, nici ochiul vigilent al Securitatii, ci oportunismul.
Si atunci sa ne mai întrebam de ce în anii comunismului s-a întâmplat ceea ce stim, când astazi, în deplina libertate, tocmai cei ce ar fi trebuit sa fie garantii ei si-au delegat raspunderea încredintându-se cu trup si minte celui ce gândeste si decide în locul lor? Ceea ce am vazut anunta o maladie mai grava decât moartea biologica: moartea psihica. Omul devenit o banala unealta, o papusa care conteaza numai la numaratoare. Dar, în mod bizar, îi convine aceasta postura. Ca scriitor nu ai cum sa privesti cu detasare asediul nulitatilor si impostorilor, amenintarea – din nou! – a mortii psihice. Sigur, Màrquez are perfecta dreptate: „Cred, în realitate, ca în munca literara esti totdeauna singur. Ca un naufragiat în mijocul marii. Da, este profesiunea cea mai solitara din lume. Nimeni nu te poate ajuta sa scrii ceea ce ai de scris.“ Si, în plus, naufragiat pentru câteva fractiuni de secunda printre galaxii si universuri „ce mor spre a se naste“. Dar si naufragiat într-o lume aparent absurda fiindca orice avertisment este luat în deriziune. Când dupa 18 ani repetam cu buna stiinta si în deplina libertate experiente foarte triste pe care ar fi trebuit sa le lasam de mult în seama istoriei, teama de viitor nu este un sentiment ce poate fi ignorat fara consecinte.