Probleme în partid
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Alexandru Matei
Cred ca e foarte bine sa existe polemici. Ma bucur ca, uite, cartea lui Alex. Cistelecan a aprins niste focuri, focuri pe care le tragem însa tot noi, cei din partidul alecsilor. Pe de alta parte, e pacat ca s-a ajuns la procese de intentie. Nu am sustinut si nici nu am implicat faptul ca Alex. Cistelecan este un impostor, deductia lui Goldis e mai degraba o abductie. N-am facut nici o referire la persoana Alex. Goldis în articolul meu din „22“, pe care îl respect de altfel în calitatea pe care i-o cunosc cel mai bine, cea de critic. Si nu de „cititor peste medie“ (gratie, maestre). Nu l-am acuzat niciodata pe Alex. Cistelecan de snobism intelectual, as fi ultimul care ar face-o, tocmai pentru ca, si prin referintele la Lacan, l-am vazut, de când a început sa publice, ca pe un eseist în sfârsit altfel. Continuu sa cred ca este altfel, acest atribut fiind mai valoros în ochii mei decât unul obisnuit, ca „bun“, „exceptional“, etc.
Recunosc ca, în comparatia dintre optiunile politice si economice ale lui Alex. Cistelecan si cele ale lui Liiceanu, respectiv Patapievici, am sarjat. Am facut-o pentru un motiv foarte simplu. Alex. Cistelecan ocupa, în acest moment, un loc în care nimeni n-a avut chef sa intre, macar ca era liber de optsprezece ani. Fiind singurul candidat, a intrat foarte usor. A avut de îndurat oprobriul câtorva intelectuali: Alex. Leo Serban, Mircea Mihaies si Vlad Muresan. Nici unul dintre ei n-are treaba cu Lacan, cu psihanaliza, cu filozofia - cu exceptia lui Vlad Muresan care, desi stie filozofie, nu stie deloc ce vrea si nu are habar de ce vrea Alex. Cistelecan. Cucerirea era prea usoara, trebuie convenit. Pe de alta parte, nu mi se pare ca Zizek-ul lui Cistelecan este „hiperbolizat“. Mi se pare, dimpotriva, ca eseistul se afla acum în faza identificarii, si ca maestrul lui este deocamdata Zizek (de care, probabil, se va distanta vreodata). Da, Zizek este „de stânga“, într-un context academic si ideologic în care „a fi de stânga“ nu este o sintagma care trebuie pusa în context. Contextul acesta exista deja. Sigur ca poti pune politicul în relatia cu psihanaliza, dar mie nu mi se pare ca: 1. Alex. Cistelecan ar avea o formatie psihanalitica pentru a putea vorbi în deplina cunostinta de cauza de psihanaliza (iar cât de psihanalist a fost Lacan este, stiti, discutabil) si 2. Ca acest exercitiu de demistificare pe care-l practica el, via Zizek si Lacan - demistificare ideologica, printre altele - ar fi cu necesitate de stânga. Desigur, în conditiile în care establishmentul intelectual românesc merge pe directia „îngerilor“ si a unui „anticomunism visceral“, Alex. Cistelecan este un realist în sens lacanian si un rationalist în sens hegelian. Si nu e numaidecât anticomunist. Altfel cum naiba s-ar fi pozitionat? Nici eu nu sunt anticomunist visceral, dar continuu sa cred, de altfel ca ceilalti doi alecsi din partidul nostru, ca regimul comunist n-a fost un cadou pentru România. Ca a fost nasol. Dar, daca am spune noi chestia asta, cine ne-ar asculta, din moment ce si Liiceanu o spune? Atunci, noi ne modulam altfel „anticomunismul“ si ne declaram de stânga. Ne instalam într-un loc aflat în paragina, îl îngradim, îl împodobim frumos, ni-l aparam, în cel mai machist stil, urinam pe margini si, când vine cineva sa ne întrebe de ce am fi noi de stânga, latram ca la cineva care vrea sa ne ia locul abia cucerit.
Iata de ce cred ca o fraza cu adevarat interesanta a lui Alex. Goldis din replica pe care mi-o adreseaza este aceasta: „plecând de la acest postulat (al unei stângi „radicale“, n.m.), Alex. Cistelecan, la fel ca Adorno, Althusser sau poate ca Marx însusi, nu e, într-adevar, marxist.“ Aceasta este o fraza, daca autorul îmi permite, à la Vlad Muresan. Si nu pot decât sa ma bucur ca aceasta fraza exista: într-adevar, singura sansa a lui Marx, Lacan a vazut-o foarte bine, este ca el sa nu fie întrutotul marxist. Aceasta este, din capul locului, si sansa lui Alex. Cistelecan, pe care el o exploateaza de altfel la fel de bine. Ceea ce încercam eu sa fac în acel articol din „22“ era sa provoc, asa-zicând, „enuntarea“ enuntului. Sa „rationalizez“ subversiunea. Pentru atâta lucru poate ca, totusi, colegi de partid fiind, nu meritam o asa sapuneala din partea lui Goldis. Mie mi-ar parea rau de altceva: sa ne certam noi ca prostii, în locul acesta cu care ne-am proaspat împroprietarit, stânga, ca „autistii conceptuali“, sa sporim confuziile, sa le clarificam si sa ne dam seama ca suntem de fapt dati pe mute.