J. Th. Florescu
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
„Inteligentul jude de instructie de pe lânga onor. trib. Ilfov“, tânarul si simpaticul J. Th. Florescu, este magistratul în voga însarcinat, „pe vremea conflictului româno-bulgar“, adica, prin august 1900, cu instrumentarea a ceea ce astazi am numi un caz de terorism international. În aceasta ordine de idei si atributiuni, el dispune masuri exceptionale, mandatând si ordonând „tutulor agentilor fortei publice sa-i aduca, de unde-or sti, pe numitii Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff si Al. Burlacoff, pentru a fi ascultati asupra inculparilor ce li se aduc pentru faptele prevazute si penate (penalizate) de art. 47 combinat cu art. 226 si 332 din cod. pen.!“. Îi da, cu alte cuvinte, pe împricinati în urmarire generala. Plasat în centrul decizional, dar si informational al celei mai arzatoare cestiuni aflate la ordinea zilei, judecatorul de instructie J. Th. Florescu este, bineînteles, asaltat de „infatigabili reporteri de ziar“ dornici sa afle permanent din sursa cea mai autorizata stiri fierbinti despre derularea anchetei. Excedat de insistente, el intra în silenzio stampa, însa, ca un autentic om de lume, nu poate totusi pentru ca sa refuze invitatia unuia dintre ziaristi de a fi prezent într-o zi „la cunoscuta ospatarie Enache, în compartimentul popular“ la un lunch amical. Dar este oare posibil sa te afli într-o încapere nu cu unul, ci chiar cu patru jurnalisti flamânzi de noutati si sa-ti tii, totusi, legamântul de discretie profesionala? Ingeniosul judecator gaseste solutia acestei probleme, teoretic insolubile: se deghizeaza ostentativ în bulgar si, având asupra-i „un revolver de calibru mare, ca revolverele militaresti“ si o carte de vizita cu inscriptia „Boris Sarafoff, president de Comité macedo-adrinopolitain, Grand Maître etc, etc.“ descinde dezinvolt la locul întâlnirii. Mai mult: cu neîndemânare jucata, lasa sa i se vada arma si se preface ca pierde cartea de vizita care intra, cu peripetii, în posesia vigilentilor reporteri. Din momentul pseudoidentificarii în persoana strainului care comanda imperturbabil, într-un limbaj cu accente slave, un meniu pantagruelic („tuicî si ciorbî schembe si ardei... varzî! portii mare, mî! si ardei si vin... pî urmî, fleicî si ardei!...“) a temutului criminal, „creierul si sufletul infernalului complot bulgar“, bravii gazetari intra subit în fibrilatie patriotica, dezvoltând o complicata strategie de prindere a infamului în vederea deferirii sale justitiei române laolalta cu întregul comitet macedo-andrinopolitan convocat, pare-se, la fata locului de il capo di tutti capi. „Inteligentul jude de instructie de pe lânga onor. trib. Ilfov“ le dejoaca însa intentiile si, dupa o scurta busculada survenita la iesirea din local, dispare cu o trasura împreuna cu unul dintre acoliti, Vladimir Kovaceff – în realitate, grefierul simpaticului J. Th. Florescu – nu înainte ca falsul Sarafoff sa se demaste, recte, sa-ti arunce peruca si barba de care se servise pentru a le juca amicilor copioasa farsa. Cam asta e toata schita – una dintre cele mai putin izbutite din monumentalul volum de „Momente“ publicat de Caragiale în 1901, în paginile caruia se reia, cu minime modificari, tinând de o mai precisa datare calendaristica, un text jurnalier aparut cu un an înainte în „Universul“.
Tendinta criticii de a trata (aproape) toate productiile clasicilor cu un instrumentar interpretativ similar, eludând, adica, obligatoriul criteriu valoric, s-a manifestat si în cazul „Boris Sarafoff!“ al carei indice de prelucrare artistica ramâne destul de precar în raport cu, sa spunem, „Situatiunea“, „Tren de placere“, „Petitiune“, „Telegrame“, „Inspectiune“, „Caldura mare“ si altele din acelasi volum. Desigur, Beethoven a compus si „Simfonia a IX-a“ si „Für Elise“, dar nu-i acelasi lucru...
„Boris Sarafoff!“ este inclusa de comentatori în seria de texte ce configureaza asa-numitele „momente ale presei“ („Reportaj“, „Ultima ora“), sugerându-se ca aici subzista nu doar o omogenitate tematica, ci si una axiologica. A pune însa aceasta bucata împreuna cu „Reportaj“, sa spunem, pe aceeasi etajera valorica mi se pare o eroare la fel de mare ca si aceea de a alatura, ca pregnanta literara, pe J. Th. Florescu cu sclipitorul reporter special Caracudi. Acesta din urma este consistent si memorabil ca personaj, desi avem de-a face cu o entitate fictionala (ori, poate, tocmai de aceea!), în vreme ce judele de instructie ramâne o aparitie palida si neconvingatoare, cu toate ca stim ca este preluat, cu tot cu nume, dintr-o existenta istorica atestata documentar. În plan artistic, irealitatea se dovedeste, înca o data, mai puternica si mai semnificativa decât realitatea.