Ipoteze pentru un studiu asupra subiectivitatii. Subiecti si afirmatii disjunctive (II)
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: LUCIAN DELESCU
Ce este o afirmatie politica? Un simplu enunt desemnat sa explice o realitate politica deja existenta, altfel spus un enunt menit sa descrie un fenomen ce deja s-ar afla acolo si care ar avea nevoie de clarificare pentru ca în final sa fie impus ca lege ce capteaza dimensiunea pasiva a unei structuri sociale? Ori este mai mult decât o afirmatie complexa care reflecta continutul gândurilor noastre? Daca acceptam ca nu exista nici o realitate politica apriori data, ci doar constructii teoretice complexe ce devin, în cele din urma, fenomene împlinite, cum este cu putinta sa explicam, pe de o parte, natura lor interna, iar pe de alta parte, posibila lor evolutie dincolo de limitele imediat întrezarite?
În anumite privinte toate fenomenele politice au o structura radicala de vreme ce ele nu sunt efectul vreunei legi naturale sau consecinta logica a acesteia, ci efectul unei activitati cognitive. Cu toate acestea, problema de fata nu consta în a explica fenomenele politice ca atare, ci cum un subiect oarecare interactioneaza cu constructiile respective si cum îl produc propriu-zis, toate acestea fiind rezultatul unei forme de constiinta plenara. Punctul meu de vedere este ca adevarul unei afirmatii politice trebuie demonstrat simultan a priori si a posteriori (în termenii lui Kripke) tinându-se permanent seama ca dincolo de orice asemenea afirmatie exista un subiect care trebuie explicat la rându-i. Notiunea de subiect îsi leaga propria totalitate de dimensiunea lumii în care se afla în mod disjunctiv. Prin urmare, a întelege o afirmatie politica oarecare înseamna a întelege în ce masura cel care o exprima se lasa cunoscut în sensul continutului gândurilor sale. Dincolo de orice afirmatie se ascunde un subiect. Or, a întelege o afirmatie oarecare iar, în acest caz specific, o afirmatie politica, înseamna a accepta unicitatea subiectivitatii si a încerca sa o înglobam realitatii careia i se adreseaza.
Tocmai aici însa se iveste un paradox fundamental: a formula o afirmatie presupune a utiliza în mod constant notiunea de subiect si a se referi inevitabil la o constelatie de subiecti. În consecinta, exista doua paliere la nivelul carora o afirmatie politica nu poate ignora disjunctiile instalate atunci când se considera implicatiile subiectivitatii: primul palier este de ordin sintactic si implica analiza logica. Un subiect oarecare, pentru a fi, trebuie sa primeasca identitate sintactica – trebuie sa existe un pronume Eu, pentru a exista un subiect. În absenta denominarii nu este posibila nici o constructie ontologica sau politica, ceea ce nu înseamna ca totalitatea subiectivitatii ar fi redusa exclusiv doar la una din aceste definitii. În alta ordine de idei, manifestarea plenara a subiectivitatii nu poate fi circumscrisa de nici o tentativa definitionala. Trebuie asadar sa producem o notiune de subiect capabila sa raspunda la o multitudine de provacari teoretice .
Poate ca aici este necesar sa revenim înca o data asupra polemicii Kant-Herder la nivelul careia distinctia funamentala se iveste înlauntrul demersului fundamental instituit de Kant atunci când se opune extensiei toeretice realizate de Herder, dupa care expresia geniului absolut, prin urmare a unei forme de subiectivitate plenare, ar fi Shakespeare – exclusiv spiritul artistic. Aceasta maniera de a defini natura absoluta a subiectivitatii poate fi considerata, în cel mai bun caz, un punct de vedere „umanist“ formulat înainte ca exigenta epistemologica sa fi fost saturata. Mai clar, nu se poate trece în mod direct de la o definitie de ordin epistemologic incompleta la o definitie de tip umanist pe baza unor considerente teoretice înca nedefinite. Pentru a explica lucrurile într-o versiune „analitica“ trebuie sa notam ca orice tip de enunt ontologic în sensul slab (existential) trebuie sa detina o acoperire epistemologica suficient de flexibila pentru a descrie esenta obiectului sau fara a abandona valorile de adevar formal.
Primul palier analitic se refera la expresiile formale ce detin referinte multiple. Este usor de remarcat ca orice enunt politic considerat în calitatea sa de afirmatie fundamentala devine partial restrâns de propriul continut fenomenologic. Un subiect nu este o entitate formala, ci un agregat transformational complex. Prin urmare, orice decizie politica (optiune) nu poate fi doar rezultatul cercetarii formale asupra adevarului în favoarea caruia se pronunta. Ceea ce neîndoielnic trebuie sa prezerve un enunt politic este constanta functiei de adevar, singura care, la urma urmei, nu poate fi exclusa. Acest fapt implica în mod evident existenta unui set de valori dublu active: la nivelul formal, unde nu sunt posibile variatii de ordin sintactic sau semantic (ceea s-ar defini ca fiind o axioma); de exemplu, pronumele Eu este expresia unei astfel de permanente formale ce poate fi gasita în orice limba unde pronumele este utilizat si la nivel fenomenologic, unde pronumele Eu obtine o concretete ireductibila si unica.
Al doilea palier este de ordin ontologic. Mai precis, aici gasim extensia ontologica si fenomenologica a dimensiunii pur formale a lui Eu. Însa, pentru a reusi integrarea definitionala a lui Eu din punct de vedere al enuntului politic, ceea ce implica tocmai existenta în lumea reala, este necesar sa extindem functia de adevar formal al oricarui enunt. Altfel spus, nu poate sa existe nici o forma de subiectivitate în afara exigentelor adevarului care se manifesta nu atât prin impunerea unor canoane ce ar drena realitatea unui individ înlauntrul unui construct social sau istoric oarecare, ci prin posibilitatea oferita acestuia de a decide în ce masura prezentul care-i apartine poate fi transformat în mod esential de altceva decât de limitele functiei de adevar. Ma opun aici în mod direct teoriilor formulate de Sartre, Badiou sau altii care nu fac în mod esential decât sa reduca natura subiectivitatii la lupta de clasa sau, în cel mai bun caz, la o alteritate sustinuta de argumente primordial „estetice“. Sunt teorii care, în mod deloc paradoxal, nu sunt capabile sa raspunda la ceea ce formeaza dinamica interna a subiectivitatii decât prin reducerea acesteia la fenomene circumstantiale. În acest sens, teoriile postmoderne ale subiectivitatii nu sunt decât proliferari ale unui posibile dimensiuni complementare a subiectivitatii. Toate aceste teorii esueaza tocmai datorita faptului ca nu au înteles pe deplin natura argumentului kantian. În termeni foarte simpli, nici o afirmatie care se prevaleaza de conditia epistemologica formulata de Kant nu poate avansa în descrierea unui fenomen tocmai pentru ca în acest fel ceea ce o asemenea teoretizare poate sa ne furnizeze reprezinta o suprafata radical vizibila înlauntrul careia nu se poate construi nimic în mod semnificativ. Acest fapt înseamna ca mai toate teoriile „umaniste“ sunt prin excelenta expresii formale care au ca referinta exclusiv aparenta lucurilor. „Esti ceea ce pari“ devine, în conditiile actuale, argumentul mai degraba „economic“, care ne duce cu gândul la vandabilitatea subiectivitatii decât la „democratia valorilor“. Pe de alta parte însa nu tin sa procedez la o restrictie epistemologica numit „conservatoare“ în urma careia ar trebui sa ne însusim logica adevarului absolut. Confuzia adeseori facuta între cerintele epistemologice de tip kantian si „revolutia/eliberarea/emaciparea ideilor“ nu este, nici pe de parte, rodul unui spirit dogamitc care ar fi impus domeniilor auxiliare un singur canon, ci profunda neîntelegere a incompletitudinii cunoasterii. Or, aceasta imposibilitate de a obtine la un moment dat o expresie epistemologica completa priveste nu numai problema adevarului în sine, ci si orice teorie a subiectului care-i decurge. Nici una dintre aceste teorii nu poate depasi obstacolul fundamental pe care natura incompleta a procesului de cunoastere l-a indicat. Acolo unde cred aceste teorii sa mai poata fabrica argumente este zona politicului si esteticului, însa problematica naturii subiectivitatii nu poate fi redusa nici la o definitie care reprima celelalte caracteristici acceptând definirea sa exclusiva ca zoon politikon, nici la o definitie care îl încetateneste ca expresie artistica, asa cum o face Herder. Ar fi, prin urmare, extrem de riscant sa acceptam de-a dreptul fie una, fie cealalta dintre definitii integrând subiectul uman uneia sau alteia dintre aceste paradigme de gândire.
Daca e totusi necesar sa facem o concesie, de exemplu enunturilor de natura politica, atunci trebuie remarcat ca un enunt politic „ideal“ ar fi, în conditiile de mai sus, o combinatie de elemente epistemologice, ontologice si adevaruri etice. În aceste cricumstante, extensia logica a unui enunt care îndeplineste, înainte de toate, conditia epistemologica ar fi posibila în afara oricarei contradictii. Ceea ce se întâmpla aici este faptul ca un asemenea enunt este, în mod inevitabil, circumscris de popria sa referinta, fiind nevoit sa parcurga o extensie non-formala catre referinta sa, fara însa a include dimensiunea axiomatica ce-i confera valoare de adevar. De vreme ce notiunea de subiectivitate nu este exclusiv de ordin formal, un enunt de asemenea factura trebuie sa includa o situatie descriptibila din punct de vedere fenomenologic.
Ca atare, constructia notiunii de subiect nu este rezultatul unic al unui efort de ordin logic, ci se situeaza la nivelul unui dublaj: dimensiunea sintactic formala (pronumele) pe de o parte si patrunderea într-un spatiu „social si politic“ pe de alta parte. Însa acest cel de-al doilea spatiu este o constructie (nu neaparat în sensul unei iluzii efemere, ci conform definitiei a ceea ce o constructie reprezinta, adica un produs fabricat independent de ceea ce deja este dat. În termeni fenomenologici, acest lucru s-ar putea traduce în felul urmator: orice obiect din lumea reala apartine în mod natural acesteia si nu celui care îl priveste; obiectul este dat înainte ca orice forma de constiinta sa-l semnifice. Prin urmare, o constructie sociala, politica sau de orice alta natura nu este, în mod esential, decât efortul de a întelege un anumit dat, ceea ce nu permite identificarea acesteia cu datul respectiv. Or, tocmai la nivelul legaturii între aspectul formal al unui subiect si realitatea pe care o primeste odata introdus în ea se iveste concretetea subiectivitatii. Urmeaza de aici ca enunturile de ordin politic sunt obligate sa opereze conform a doua standarde: primul cere ca aceste tipuri de enunturi sa nu aiba nici o fisura de ordin logic; al doilea se refera la faptul ca trebuie sa-si gaseasca o aplicatie la nivelul realitatii.
Oricât de mult am dori sa operam cu enunturi axiomatice care sunt fundamentul oricarei judecati ce pretinde sa depaseasca orice forma de alterabilitate, includerea unui component teoretic sau a unei referinte la realitatea naturala poate în cele din urma sa descalifice fundamentul axiomatic pentru a demonstra în cele din urma ca nu exista enunturi de dicto, ci doar enunturi de re. Nu vom fi astfel niciodata capabili sa impunem enunturi politice axiomatice care, în fond, apartin eticii sau metafizicii daca nu vom reusi sa demonstram ca sunt simultan a priori si a posteriori adevarate. Ceea ce trebuie sa depaseasca un enunt politic este tocmai distanta dintre ceea ce se petrece la nivel pur formal si ceea ce se întâmpla la nivelul realitatii concrete în asemenea masura încât sa nu apara contradictii între cele doua paliere. Este vorba aici de a înlatura orice posibilitate de a relativiza valoarea anumitor acte. În caz contrar, cum este posibil sa judecam disjunctia dintre intentia reala a unui subiect si actiunile sale? Cum este cu putinta sa stim în ce masura o afirmatie oarecare apare din necesitatea de a sustine un adevar sau din pura dorinta de putere? Or, aici apare o dilema dificil de rezolvat. Hume afirma ca „trebuie sa existe o oarecare senzatie pentru a se naste o idee, dar eul sau o persona nu este o simpla senzatie, ci ceva la care totalitatea senzatiilor noastre se refera“. Tocmai aceasta multitudine de senzatii care se polarizeaza pentru a identifica ceea ce numim aici subiect releva o anumita perspectiva asupra naturii subiectivitatii conform careia aceasta este prin excelenta instabila în sensul evolutiei permanente, aflate, deci, într-un proces de transformare. În locul unei identitati stabile avem de-a face cu o forma de manifestare a subiectivitatii ce poate fi definita ca structura deschisa. Daca, pe de o parte, încercam sa furnizam o temelie axiomatica pentru orice tip de enunt, nu este cumva aceasta tentativa menita esecului de vreme ce subiectul scapa de sub controlul formal al cerintelor adevarului formal? Exista, în asemenea conditii, o teorie politica suficient de flexibila la nivel ontologic încât sa evite o anumita rigiditate (problema canonului) definitionala a chestiunii subiectivitatii?
Doua aspecte trebuie remarcate aici:
1. Primul aspect se refera la limitarea constructiei enunturilor: dimensiunea sintactica si dimensiunea ontologica nu pot impune singure o fundamentare completa pentru un concept avansat de subiectivitate, desi cele doua reprezinta schema dupa care un enunt poate deveni complex. Prin urmare, notiunea de subiectivitate poate deveni la rându-i complexa câta vreme orice enunt reflecta complexitatea formelor de constiinta care-l produc. De exemplu, o constiinta politica este o structura desfasurata la mai multe niveluri. Cel mai dificil lucru care poate fi aici sesizat se refera la axele ce organizeaza o asemenea structura si cum un principiu politic devine evident pentru un anumit individ si cu totul ininteligibil pentru alt individ. Sa însemne acest lucru ca avem de-a face cu doua tipuri de gândire complet distincte?
2. Al doilea aspect se refera la instabilitatea subiectului, fapt care implica existenta unei forme explicite de constiinta politica si existenta unui subiect concret care nu mai poate fi redus doar la asumptii logico-formale. În alta ordine de idei, daca enunturile politice pot fi considerate sub un unghi strict formal pentru a întelege aplicabilitatea lor, trebuie sa includem notiunea de subiect în perspectiva ontologica privata, ceea ce presupune acomodarea definitiilor pur formale la dimensiunea fenomenologica a subiectului.