Decât sa moara mama...
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura » psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Între vanitate si orgoliu distanta e una astronomica. Daca orgoliul reprezinta marca tariei interioare si justa credinta în amploarea propriei potente, dimpotriva, vanitatea nu e altceva decât amplificarea nesigurantei de sine ridicate la altitudinea unui fals sentiment al omnipotentei cosmice. Daca sunt ros de complexe de inferioritate, atunci proiectez asupra celorlalti, mai zdraveni, mai valorosi ori poate doar mai echilibrati decât mine, acest sentiment, obstinând sa vad în ei pe cei slabi, iar pe mine supravalorizându-ma ca urmare a unei operatii „vampirice“ – astfel, nazuita mea putere provine din imaginea realei lor tarii. Despre lipsa de adevar a unei asemenea perceptii nu se cade sa mai starui, atâta e de evidenta
O diferenta la fel de spectaculoasa exista între normalul narcisism si pocita egolatrie. Cine nu poseda un sentiment sanatos al stimei de sine, premisa necesara a oricarei reusite umane, este si va fi un nefericit. Nici o constructie afectiva, profesionala, morala si civica, nu e posibila fara o minima încredere în propria capacitate de a gestiona eficient lucrurile (launtrice si mundane). Narcisismul este baza unei asemenea construiri de sine. Cu un sinonim din lumea animala, narcisism egal instinct de conservare. Oamenii au însa darul sa complice pâna la delir lucrurile. Frecvent, din pricini biografice, ei ajung sa nu fie multumiti cu spectrul propriului narcisism. Nu le ajunge sa se iubeasca între limite normale. Vor, au nevoie dramatica de mai mult, de mult mai mult. De aici, din aceasta sete dureroasa, perceputa ca o conditie a supravietuirii psihice, deriva si gonflarea patologica a imaginii de sine. Iar asemenea maladiva stare conduce la o logica tipic paranoida: fara mine lumea n-ar fi posibila; eu, eu, eu sunt buricul Universului, stâlpul sau de sustinere, piatra lui de temelie; eu, care aglutinez în mine pe Sofocle, pe Aristotel, pe Dante, pe Shakespeare, pe Newton, pe Hegel si pe Einstein, eu, oglinda nemasuratei inteligente divine, eu, eu; etc.
O astfel de imagine, daca n-ar fi hilara, ar fi cu siguranta grotesca. Si oricât de improbabila ar parea o asa gândire, va asigur ca ea exista, fiind mult mai des de întâlnit decât suntem dispusi îndeobste a accepta. Fara sa fac exces de modestie, voi spune ca bruma de luciditate cu care m-a înzestrat mama natura mi-a prilejuit nu o data privilegiul de a asista la spectacole absolut înmarmuritoare. Oameni ce pareau relativ normali, pusi în situatii constrângatoare, care îi obligau la o dura confruntare cu limita, se decompensau, oferind un show demn de celebrele reprezentatii charcotiene de la Salpetrière.
În urma cu ceva ani, aveam în institutia media publica în care abia începusem sa lucrez un coleg ce atinsese vârsta pensionarii. Abia reusind eu la examenul de admitere în serviciu, redactorul-sef de pe-atunci ma înstiintase ca urma sa preiau emisiunea colegului meu pensionabil. Zis si facut, doar ca acest personaj n-a fost de acord. Seful de departament m-a înstiintat sumbru ca nu are cum sa-l determine sa cedeze, caci în fata unui argument de calibrul „daca-mi luati emisiunea, moare mama (la propriu!)“, el nu are ce sa faca. Strivit de o asemenea evidenta, am dat din umeri si am spus ca voi realiza exact acel tip de materiale care nu implica un asemenea grav risc.
Mai nou, observ o tendinta similara la unii colegi ai mei, publicisti si jurnalisti. Le critici facerea (articol, eseu, cronica, volum, rubrica, emisiune, opinie etc.), ti-ai dat foc la valiza! Cum adica, dar cum vine asta – ce, cine esti tu, de unde investirea de a-i contesta? Totul este luat personal, în logica lui „mi-ai criticat o idee, ai atentat la viata mamei“. Unul îsi pierde locul la ziar, altul îsi vede emisiunea suspendata – dramoleta cosmica, nu alta! Sariti, oameni buni, e viol, dezastru planetar, soarele îsi curma mersul, ghetarii se topesc, cultura nationala e în pericol, s-a zis cu moralitatea si deontologia breslei – daca mi se întâmpla asta mie… Si urmeaza liste de semnaturi întru sustinere smulse prin dezinformare si fals, care instrumenteaza scandalul public si sângeroasa înscenare cataclismica.
În atari conditii, cum sa nu contemplu sardonic acest spectacol al zadarniciei, mizeriei sufletesti si bolii psihice ordinare? Daca eul mi-e atât de marunt încât are nevoie de munca mea pentru a se sustine si daca ajung sa ma cred atât de vital universului încât marunta mea harnicie ma înlocuieste cu totul – cum sa mai detin bunul-simt al unei juste autoevaluari? De unde decenta de a nu ma considera de neînlocuit, esential si crucial? Chiar, de unde? Si, pâna la urma, decât „sa moara mama“… mai bine mor eu într-o functie, într-o slujba, într-o dregatorie, de unde ma vor scoate doar cu picioarele înainte si cu onoruri nationale! Pai nu?