Lupta de clasa la Jucu
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ALEX. CISTELECAN
Biografia muncitorului este ca el ramâne în viata. (Gérard Granel)
Fulgurant, clasa muncitoare a reintrat pe scena. A zabovit pret de câteva clipe, spre stupoarea si jena tuturor, dupa care s-a retras cuminte, asa cum îi sta bine, în spatele cortinei. Idila comunei Jucu, prilejuita de mutarea fabricii Nokia în România, este, din aceasta perspectiva, povestea unui eveniment care era cât pe-aci sa se întâmple. Mai mai, ai fi zis ca stânga româneasca va acapara microfonul si va profita de ocazie pentru a repune pe tapet tema ei favorita – evident, lupta de clasa. Dar n-a facut-o. Chestiunea salariala, problema muncii, dinamica tot mai evidenta a capitalismului, precariatul, nomadismul etc. etc. – toate aceste teme fierbinti si totusi deja ancestrale au stat, un moment, pe punctul de a reîncinge spiritele si de a regenera dezbateri. Cu toate astea, ele s-au fâsâit înainte chiar de a se aprinde. Decesul proletariatului a fost rapid reatestat, iar hegemonia roza a muncii imateriale si a capitalismului cognitiv – urgent reafirmata. Ce s-a întâmplat, în fond, pentru ca, aparent, sa nu se întâmple nimic? Cum au reusit evenimentele sa-si saboteze interpretarea pe care pareau sa o impuna si cum a reusit stânga sa iroseasca cel mai bun prilej din ultimul timp de a-si juca atu-ul cel mare? Simpla neatentie de moment sau, mai degraba, curata imposibilitate structurala?
La prima vedere, aceasta ezitare nu pare sa admita vreo scuza. Din cel putin doua motive, construirea parcului industrial de lânga Cluj si stabirea firmei Nokia aici îi ridicau, practic, stângii doua mingi la fileu, spre care aceasta nu trebuia decât sa-si întinda putin mâna pentru a le bubui în terenul advers. Cel putin doua puncte majore din teoria marxista erau verificate mot à mot de faptele recente, iar poporul nu astepta decât sa fie retrimis la bibliografia de baza. Primul aspect, legat de pretextul însusi al mutarii marii corporatii, demonstra înca o data ipocrizia retoricii neoliberale privind piata libera: altfel spus, parasind peste noapte un stat care-si retrasese ajutoarele financiare în urma cu câteva luni si alegând sa se adaposteasca imediat sub aripa protectoare a unui alt stat, în patul pe care guvernul României a promis ca-i va asterne toate facilitatile, înlesnirile si subventiile posibile, firma Nokia n-a fugit de dragul pietei libere, ci tocmai de frica ei. Înca o data, motivul pietei libere s-a dovedit a fi o sabie cu doua taisuri: unul ascutit, aruncat în lupta atunci când e vorba de a face tabula rasa prin economiile post-sovietice si în curs de „liberalizare“, si unul catifelat, folosit atunci când e vorba de protejarea statala a marilor corporatii si monopoluri occidentale. Iarasi si iarasi, piata libera s-a remarcat ca simplu paravan ideologic, a carui eventuala aplicare literala ar ruina modelul actual al capitalismului (i) . Cu toate astea, stânga locala n-a sesizat momentul si s-a facut ca ploua. S-a sesizat, în schimb, Uniunea Europeana.
Al doilea aspect priveste, de asta data, sfera de semnificatie în care a fost înscris evenimentul prin interpretarea pe care analistii nostri de serviciu s-au grabit sa i-o aplice. Ei bine, în acest punct avem de-a face cu o veritabila deturnare hermeneutica: contrar fata de ceea ce am fi putut crede si conform opiniei adevaratilor experti, evenimentele nu trebuiau nicidecum citite în cheia marxista a exploatarii, plusvalorii si a antagonismului de clasa, ci în cheia liberala a concurentei economice dintre piete (în speta, cea germana si cea româneasca). Din doua-trei miscari, refrenul pietei libere a fost pus în functiune, îndeplinindu-si cu succes rolul sau de vrajire a faptelor: nu exista nici un antagonism între muncitori si patronat, exista doar o concurenta fair între diferite companii si între diferite grupuri ale fortei de munca. Prin urmare, atunci când muncitorii germani si liderii lor protesteaza vehement împotriva mutarii peste noapte a firmei Nokia, ei, în realitate, nu înteleg regulile implacabile si firesti ale pietei libere. Si nu doar atât. Nu doar din punct de vedere economic firma finlandeza era justificata sa-si ia talpasita înspre tarile calde (ii) . Mai mult decât aspectul strict economic, aceasta mutare bifa, în fond, inclusiv dimensiunea „etica“ si „egalizatoare“ presupusa a fi prezenta, de la Adam Smith încoace, printre binefacerile imediate ale pietei libere. Afirmând, cinic, de n-ar fi, de fapt, ridicol, ca „muncitorii germani, daca nu le convine situatia, pot oricând sa se mute la Jucu si sa lucreze pe salariul de aici“, reprezentantii firmei finlandeze n-au facut doar sa-si sustina dreptul lor de a actiona liber în cautarea profitului, ci au punctat decisiv si la imaginea justitiara: practic, desi noi nu ne-am dat seama, mutarea corporatiei la Cluj era înscrisa în planul milenar, schitat de providenta, dar perfectionat si aplicat abia acum de catre neoliberali, care consta în egalizarea planetara a conditiilor de trai. Din aceasta perspectiva, protestele germanilor erau, de fapt, expresia geloziei copilului rasfatat care se smiorcaie atunci când mamica Nokia hotaraste sa ofere putina afectiune si celorlalti copii, mai defavorizati, mai din flori, care urla prin casa. Una peste alta, conflictul dintre patronat si clasa muncitoare era astfel rapid reinterpretat dupa vechea schema a rivalitatii intra-proletare. Aceasta deturnare flagranta a semnificatiei evenimentelor – procedeu hermeneutic vechi de când lumea capitalista – nu numai ca rupea înca o data solidaritatea proletara internationala si-asa greu încercata, ci, mai mult, aseza corporatia însasi într-o falsa pozitie de arbitru, justitiar si filantrop deodata, tratat, din pacate, cu o teribila ingratitudine chiar de catre cei pe care tocmai i-a ajutat. Dar pe cât era de evident acest sofism, pe atât a ramas el de neremarcat de stânga româneasca. Înca o data, „fortele progresiste“ au preferat sa-si vada de treaba, adica sa se ocupe de altceva, de mereu altceva. Nici falsitatea pietei libere, nici deturnarea atentiei înspre o falsa rivalitate intra-proletara n-au reusit sa le scoata din inertie. Prin urmare, din oricare unghi am privi, s-ar zice ca stânga româneasca, ignorând aceste aspecte, a ratat o imensa ocazie. Sau nu?
Sau nu. Pentru ca, din alte doua motive, chiar ceva mai pregnante decât primele, tacerea si ezitarile stângii în acest context par a fi aproape inevitabile. Sa derulam putin evenimentele. Atunci când muncitorii si politicienii germani au început sa protesteze, amenintând cu boicotarea produselor Nokia (în realitate, minimul pe care îl pot face), analistii români s-au mobilizat ca la un semn de sus si au scos la bataie acuzele de „marxism“ si „populism“. În acest fel, ei si-au afirmat înca o data – daca mai era nevoie – credinta lor absoluta în dogma neoliberala. Conform acestei teorii (care începe sa treaca drept utopie negativa pe tot restul planetei), o politica e cu atât mai matura si mai înteleapta cu cât se îndeparteaza mai mult de asteptarile maselor. Pe scurt, cea mai mare spaima care-l încearca astazi pe un politician este cea de a-i reprezenta într-adevar pe cei care l-au ales si de a trece, astfel, drept veritabil populist. Sa fie aceasta spaima cea care i-a împiedicat pe social-democratii nostri sa ia cuvântul? Nicidecum. Chiar dimpotriva. Explicatia acestei taceri e mult mai simpla si, totodata, mult mai dureroasa: daca stânga locala ar fi protestat la adresa acestor evenimente si ar fi scos de la naftalina teoria marxista pe care prea repede a ascuns-o în dulap, ea s-ar fi vazut nevoita ca, pe termen scurt, sa para ca ia într-adevar apararea muncitorilor germani în detrimentul interesului propriilor sai alegatori si, mai general, a interesului national (iii) . În fond, usurinta cu care firma suedeza a mobilizat în doar câteva luni o armata de 17 000 de oameni dispusi sa lucreze pentru un salariu de 250 de euro (în conditiile în care pretul unei chirii în Cluj porneste de la 200 de euro la o garsoniera) spune multe despre conditiile de lux în care traiesc de regula acesti oameni. Dar chiar daca actiunea binefacatoare a firmei Nokia n-a facut decât sa îndulceasca abia vizibil aceasta mizerie, un protest din partea stângii românesti la adresa invaziei corporatiilor si multinationalelor ar fi parut, în lipsa altei alternative, curat cinism. Putem, desigur, sa aratam faptul ca acest context local, în care sosirea marilor corporatii trece drept mana cereasca, nu este unul neutru, natural si firesc, ci a fost creat dupa ani buni de eforturi si presiuni depuse de FMI si Banca Mondiala. Fapt este însa ca, pentru moment si în masura în care acceptam cadrul trasat de democratia „liberala“ si de sistemul de productie capitalist, descalecarea marilor corporatii pe pamânt românesc este, efectiv, raul cel mai mic pe care-l putem alege. În aceste conditii – create, repet, în mod artificial – marile corporatii care ne fac onoarea de a ne exploata par a fi, într-adevar, niste mici Schindleri, niste capitalisti generosi care ne scapa de o moarte aproape sigura, oferindu-ne în schimb o binecuvântata alienare si o mizerie la limita suportabilitatii (iv) . Or, în acest context, un protest din partea fortelor de stânga n-ar fi intrat doar în contradictie cu activitatea lor de pâna acum (în fond, si ele au pus umarul, în guvernarile trecute, la realizarea acestor conditii optime pentru exploatarea fortei de munca locale); mai mult decât atât, solidaritatea si internationalismul de la care s-ar fi putut revendica ele ar fi trecut pur si simplu, în ochii alegatorilor, drept tradare istorica si antipatriotism (v) .
Pe urma, se cuvine sa aruncam un ochi asupra probabilei evolutii a raporturilor de productie de la Jucu, pentru a descoperi cea de-a doua cauza a tacerii stângii. Exista, si aici, doua posibilitati: fie, la presiunea sindicatelor (daca vor exista) sau a cererii crescânde de forta de munca, compania Nokia va majora salariile angajatilor sai la un nivel tot mai mare, ajungând în câtiva ani la un plafon comparabil cu cel din statele vestice, fie nu. În primul caz, compania suedeza se va vedea nevoita sa-si ia din nou talpasita în directia unei piete mai profitabile a fortei de munca. În cazul al doilea, angajatii sai sunt cei care se vor vedea nevoiti sa ia calea tarilor vestice, în cautarea unui venit mai mare. Pe scurt: fie pleaca fabrica, si atunci vom acuza si noi, cum fac astazi germanii, ca lumea a treia ne fura munca de la gura, fie pleaca muncitorii, caz în care vor fi înlocuiti cu altii mai putin pretentiosi, cu imigranti veniti din tarile mai sarace. În ambele cazuri, problema muncii si a antagonismului capitalist va fi din nou ocultata, de data asta prin traducerea ei în problema imigratiei si a subspeciilor sale (toleranta, diversitate, identitate etc.). Or, odata ce va accepta aceasta redescriere aparent inevitabila a problemei, stânga româneasca va cadea, fatalmente, în aceeasi dilema ireductibila care macina toate miscarile de stânga de astazi. Fireste, de partea ei, dreapta politica joaca, în acest context, ireprosabil: cu o mâna se asigura ca rasismul si nationalismul difuz al populatiei arde în continuare la foc mocnit si îi acorda în continuare voturile, cu cealalta are grija ca aceste sentimente sa nu depaseasca o anumita limita si sa treaca la fapte, pentru simplul motiv ca fluxurile tot mai mari de imigranti par a fi, actualmente, singura sansa de supravietuire a sistemului capitalist de productie. Si nu doar atât: pe de o parte, întretinând aceasta spaima crescânda de sosirea imigrantilor, dreapta acapareaza astfel largi portiuni din electoratul stângii, care, simtindu-si locul de munca amenintat, nu se mai regasesc în discursul „multiculturalist“ si „tolerant“ al acesteia; de cealalta parte, având grija ca fluxul imigrantilor sa creasca totusi constant si sa asigure astfel o rata a beneficiilor pozitiva pentru marile corporatii, dreapta politica joaca abil discursul egalitarist chiar împotriva stângii, pretinzând ca egalitatea mult visata trebuie sa înceapa nu prin echilibrarea salariilor muncitorilor cu cele ale patronatului, ci prin nivelarea veniturilor muncitorilor si ale lumpenproletarilor. Odata problema pusa în acest fel, stânga e ca si imobilizata. Marx, cel putin, a avut curajul sa lase la o parte obligatoriile emotii umaniste si sa afirme ca lumpenproletariatul (adica, în termenii de azi: somerii, imigrantii, precarii) joaca în lupta politica imediata un rol reactionar, constituind „armata de rezerva“ a capitalului, spargatorii de greva si batausii cu ajutorul carora patronatul sufoca revendicarile clasei muncitoare. Atare onestitate îi este însa refuzata astazi stângii: de îndata ce problema muncii e tradusa în problema imigratiei, singura reactie a „fortelor progresiste“ (politicieni, intelectuali, ONG-uri) este sa umple strazile cu afise îndemnând la deschidere, dialog, toleranta. „Cutare vine din Maroc si totusi îi place berea. Apreciati diversitatea“, „Cutare e german si îi place sa danseze. Fiti, rogu-va, toleranti“ etc. De parca ceea ce ne sperie la imigranti ar fi alcoolismul si faptul ca s-ar putea sa ne ocupe discotecile. Macar o data ar fi interesant sa vedem un afis de genul „Cutare e congolez si de mâine va lucra pe postul dumneavoastra. Traiasca diferenta!“. Alegând în schimb sa abandoneze filonul anti-capitalist si sa accepte termenii dictati de adversarul sau (politicile identitatii etc.), nemaiîndraznind sa afirme ca solidaritatea internationala a fortelor de munca exista numai în lupta comuna împotriva capitalismului, stânga risca astfel sa se împotmoleasca într-o dilema pe care, în mod obiectiv, nu are cum sa o rezolve: fie alege sa-si protejeze alegatorii, fiind silita atunci sa concureze cu dreapta la rasism si intoleranta (cu slabe sanse sa o întreaca), fie îi abandoneaza si adopta retorica tolerantei si a diversitatii, devenind astfel un simplu ornament sentimentalist, de prisos, la politicile pe care le face în exclusivitate dreapta. În ambele variante, stânga se îndreapta spre o înfrângere sigura.
Iata care ar putea fi explicatia tacerii ce înconjoara fortele de stânga românesti. Iata de ce aceste pozitii continua sa ramâna parasite, la aproape douazeci de ani de la caderea comunismului (vi) . Si tot asa cum retorica tolerantei nu poate suplini abandonarea frontului anticapitalist, la fel si din motive similare, niciunul din celelalte noi curente „stângiste“ nu poate înlocui rolul central jucat pâna nu demult de acest front. Feminismul, cu exceptia unor situatii de inegalitate si violenta flagranta ale caror victime sunt reprezentantele sexului slab, poate oricând deveni o aripa fancy a neoliberalismului, un soi de feminism de corporatie, care ar viza dreptul inalienabil al femeilor de a deveni manageri (vezi varianta franceza „Ni putes, ni soumises“). Ecologismul, pe termen scurt, poate fi si el transformat într-un criteriu de înnobilare a corporatiilor si într-un mecanism de productie naturista si ambientala, dar nu mai putin alienanta (e drept, numai pe termen scurt). Antirasismul de parada a demonstrat deja ca includerea unor persoane de culoare în posturile cheie (administratia neoconservatoare a lui Bush, guvernul lui Sarkozy) nu garanteaza deloc – ba dimpotriva – aplicarea unor politici realmente democratice. În fine, cât priveste intoleranta fata de „deviantele“ de ordin sexual, moral sau cultural, avem toate motivele sa credem ca ea se va estompa de la sine, probabil, odata cu urbanizarea treptata a societatii (chiar daca evenimentele recente – de la rezistenta îndârjita a „societatii civile“ românesti fata de secularizarea spatiului public, trecând prin rolul jucat de Vatican în prabusirea guvernului de centru-stânga din Italia si ajungând pâna la soborul de preoti care se întrec pe listele candidatilor republicani din SUA – ne fac sa credem contrariul). Una peste alta, niciuna dintre aceste miscari nu are, luata izolat, un potential emancipator inerent. Ceea ce înseamna ca, atâta timp cât lupta de clasa continua sa fie forclusa, acesti pretinsi înlocuitori ai sai nu fac decât sa întareasca statu quo-ul, iar stânga în genere nu poate decât sa spere, în van, într-o exploatare ceva mai dulce. Redeschiderea frontului anticapitalist pare a fi singura solutie. În ce ma priveste, as mai avea una, dar, asa cum bine zic unii, prefer sa n-o dau la nimeni: lacanianismul.
NOTE>
(i) „Fiecare capitalist activ stie ca daca piata ar fi cu adevarat libera, cum a definit Adam Smith aceasta libertate – o multime de vânzatori, o multime de cumparatori si o totala transparenta a operatiunilor, inclusiv cunoasterea libera de catre cumparatori si de catre vânzatori a starii reale a pietei – ar fi absolut imposibil pentru cineva sa obtina vreun profit“, Immanuel Wallerstein, „Declinul puterii americane“, Incitatus, Bucuresti, 2005, p. 145.
(ii) Acest procedeu nu este nicidecum specific doar capitalismului actual, nomad si globalizat. În fond, înca din anii ‘40 marile corporatii au avut inspiratia de a-si muta sediul si de a deschide peste noapte fabrici în imediata apropiere a lagarelor naziste de concentrare. Si, conform principiilor liberale, cine le-ar putea învinui, din moment ce, din punct de vedere strict economic, aici forta de munca era efectiv mult mai ieftina? Succesul managerial al acestor deplasari e demonstrat de altfel si de faptul ca multe din aceste firme ramân si astazi mari corporatii înfloritoare. Dar, desigur, astazi, „responsabilitatea sociala a corporatiei“ este un punct solid în programul lor de functionare.
(iii) Dar oare nu ne contrazicem aici, luând drept real ceea ce abia mai devreme denuntasem ca simplu sofism ideologic, si anume concurenta si rivalitatea intra-proletara? Nu. Caci sofismul prin care se instituie capitalismul nu este o simpla eroare de argumentare la nivelul suprastructurii, ci el produce o realitate efectiva, concreta, la nivelul material al bazei. În acelasi mod, atunci când Marx acuza procesul de abstractizare pe care marseaza economia politica burgheza (reducerea specificului si calitatii muncii la simplul aspect cantitativ al timpului de lucru depus), el nu urmareste doar sa deconspire o grava eroare de interpretare survenita în textele marilor economisti, ci modul în care aceasta „eroare“ produce efecte concrete si restructureaza radical vechile raporturi de productie. Ca atare, aceasta abstractizare si acest sofism nu pot fi îndepartate printr-un simplu efort impartial de analiza obiectiva si dezbateri deschise, ci ele necesita lupta politica efectiva.
(iv) „În timp ce postfordismul se bazeaza pe o producere a bogatiilor tot mai deconectata de munca si pe o acumulare a profitului tot mai deconectata de orice productie, dreptul fiecaruia la un venit suficient, dreptul la cetatenie, dreptul de a avea drepturi ramân, în ce le priveste, legate de exercitarea unei «munci» masurabile, clasificabile, comercializabile. În acest fel toti, someri si precari în potenta, sunt incitati sa se bata pentru aceasta «munca» pe care, peste tot împrejurul lor, capitalul o aboleste; si fiecare pancarta proclamând «vrem sa muncim» proclama, de fapt, victoria capitalului asupra unei clase supuse de muncitori care nu mai sunt asa ceva dar nici nu pot sa fie altceva... Mesajul ideologic s-a schimbat: de la «ce conteaza munca, atâta timp cât salariul vine la sfârsitul lunii», el a devenit: «ce conteaza salariul, atâta timp cât avem o slujba»... Munca: un bun. Exploatarea: un privilegiu“, André Gorz, „Misères du présent, richesse du possible“, Galilée, Paris, 1997, pp. 90, 97.
(v) Si cu nici un pret ele n-ar vrea sa fie acuzate de asa ceva. Paralela cu fostul regim ar parea, atunci, aproape justificata. Caci, în fond, daca e sa credem „Raportul final al Comisiei prezidentiale...“, atunci faimoasa condamnare a comunismului, acest verdict care-si tot asteapta procesul, se construieste în principal pe aceasta obiectie de „antipatriotism“. Din cele 21 de capete de acuzare pe care le însira Raportul, cel putin 5 vizeaza acest aspect.
(vi) „Alex. Cistelecan ocupa, în acest moment, un loc în care nimeni n-a avut chef sa intre, macar ca era liber de optsprezece ani. Fiind singurul candidat, a intrat foarte usor... Cucerirea era prea usoara, trebuie convenit... Ne instalam într-un loc aflat în paragina, îl îngradim, îl împodobim frumos, ni-l aparam, în cel mai machist stil, urinam pe margini si, cînd vine cineva sa ne întrebe de ce am fi noi de stânga, latram ca la cineva care vrea sa ne ia locul abia cucerit“, Alexandru Matei, „Probleme în partid“.