Despre kratofagita, Mitica de România si democratie în rouge caviar
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: NICOLAE COANDE
ca si despre un anume „exil“ al hermeneutilor
Hotarât lucru, 2007 a fost anul eseului la Craiova. Dar si 2006. Vorba lui Creanga: eseisti ca anul acesta, ca anul trecut si de când sunt...
Dupa monografia dedicata de Cosmin Dragoste scriitoarei Herta Müller, a venit rândul lui Ionel Buse, si el universitar craiovean, membru al USR, sa iasa pe piata cu o carte în care analiza riguroasa se împleteste cu stilul colocvial nutrit din cunoasterea intima a „subiectului“. Desigur, în masura în care eseurile din „Democratie în rouge caviar“ se trag din „stil“, iar nu din acel fandango al ideii în fata monstrului perfect care este realitatea românesca.
Daca Xenia Karo, care a debutat cândva cu o carte de poezie si una de eseuri, este în 2006 autoarea unui studiu monografic dedicat lui Tiberiu Iliescu, întemeietor al revistei interbelice craiovene, „Meridian“, iar Cosmin Dragoste si-a dedicat teza de doctorat operei în proza a celei mai cunoscute prozatoare germane, cartea de eseuri social-politice semnata de Ionel Buse urmeaza un plan de lucru mai simplu. „Democratie în rouge caviar“ este pentru fostul bursier NEC-LINK al New Europe College un exercitiu de aide-mémoire a ceea ce numeste cu o expresie atât de inspirata agresivitatea kratofagilor, acei suferinzi de bulimie a puterii, care au preluat România din terenul de joc al lui Ceausescu pentru a o transborda în ceea ce ei considera a fi economie de piata si democratie originala. Adica, terenul predilect al puterii lor, care la rându-i, este o calitate delegata de puteri mai importante.
Om odiseic, om ahileic
Specialist în studiul imaginarului si al rationalitatii (autorul, membru fondator al Asociatiei „Amicii lui Gaston Bachelard“ din Dijon, conduce la Universitatea din Craiova un astfel de centru de studii ce poarta numele lui Mircea Eliade), Ionel Buse constata, pe urmele lui Platon, cel din „Hippias Minor“, ca omul odiseic si cel ahileic coabiteaza azi în aceeasi pestera sociala („Despre minciuna si kratofagita“). În timp ce primul e nesincer si viclean, chiar daca Socrate îl califica de istet, omul ahileic mizeaza doar pe puterea naturala cu care zeii l-au înzestrat. Însa este silit, în virtutea inocentei sale, sa fie „dus de nas“ de omul odiseic, cel pentru care vorbirea este masca a adevarului. Mitul pesterii este reactualizat în folosul propriu de fostul activist odiseic (mincinosul si corupatorul social prin excelenta, canalia care-ti va vorbi mereu despre patriotism în timp ce te fura din buzunar), cel care se foloseste de acest dar pentru a seduce si pentru a-si mentine privilegiile pentru care a fost pregatit înca din totalitarism. Eseistul craiovean considera ca între cei doi purtatori de simbol, omul odiseic si cel ahileic, ar putea sa se interpuna, ca pavaza pentru cel din urma, omul sofianic. Însa în post-totalitarism acest lucru este foarte greu posibil, deoarece „tiranii au avut grija sa-i exileze pe liberii hermeneuti, iar marea masa a oamenilor pesterii, imbecilizati atâta vreme, nu pot pricepe azi adevarul, usor de ascuns de catre omul politic odiseic prin slogane de ordinul «Nu ne vindem tara», «Noi muncim, noi nu gândim» etc“.
Surprinde placut la Ionel Buse, un eseist de marcata provenienta filozofica, fluenta si lejeritatea cu care traduce un diagnostic complicat pentru un cititor neobisnuit cu limbajul specializat, precum si directetea cu care pune diagnosticul unei „societati bolnave“: „viclenia omului politic este partea cea mai saraca si cea mai agresiva a umanului. Kratofagita apare de regula în preajma ei“.
Unul dintre eseurile remarcabile ale acestei carti aparute la Editura Fundatiei Alfa (Cluj, 2007) este „Uitarea comunismului“. Scris acum cinci ani, el este actual înca si asta nu doar pentru ca Ionel Buse ar fi… profet în tara lui. Temperat vizionar, chiar daca la lectura se simte înca patosul celui care a scris eseurile cu „inima“, dintr-un sentiment al revoltei si al urgentei, Buse constata ca desi comunismul pare sa fi cazut în uitare, desi promotorii de dinainte de 1989 ai democratiei sunt în functii guvernamentale, „albirea identitatii“ fostilor activisti proiectati fabulos pe capistea capitalismului de cumetrie este o practica ce tinde sa deturneze organizarea unei societati pentru care, în 1989, si-au dat viata peste o mie de oameni. Numai ca noi suntem aici, la portile Orientului, unde totul e luat în derâdere (Buse îl citase un pic mai devreme pe H.R. Patapievici, cel care caracterizase faptul de a fi român prin „trei experiente: delir politic, sex si bascalie“. Nu cred ca cele trei experiente sunt întrunite doar în comunismul oriental, dupa cum nu cred ca democratia occidentala este nec plus ultra în materie de organizare sociala, macar din motivele pe care le expunea cândva în eseul „Fanatismul, prudenta si credinta“ Raymond Aron: „Ar trebui oare ca filosofii sa se arate favorabili unei democratii în stil occidental sau unei democratii în stil sovietic? Oricum, ei nu ar trebui sa atribuie o valoare absoluta nici uneia, nici celeilalte. Într-adevar, nici una dintre cele doua nu realizeaza întru totul recunoasterea reciproca a indivizilor“).
Spagarul democratic
Revenind la eseul lui Buse, acesta constata, la data publicarii lui într-o revista craioveana de cultura, ca, desi, cândva, doar în închipuirea lui Ceausescu, omul nou a devenit acum o realitate: el este, printr-o metamorfoza demna de geniul lui Kafka, spagarul democratic. Gândacul cu solzi capitalisti, care se simte bine, însa, în carapacea lui. Îi dau dreptate lui Ionel Buse în ceea ce priveste atitudinea lui vaticinara, dupa cum îi dau dreptate si atunci când constata ca aceasta vietate teratomorfa a blocat toate mecanismele societatii civile prin care aceasta dorea purificarea morala a unei societati care iese, la modul sângeros, dintr-un marasm social pentru a intra, naiva, într-altul. Un exemplu concret: proiectul de lustratie al Societatii Timisoara, blocat sistematic de oamenii lui Iliescu si înca nici azi ajuns litera de lege în regimul liberal. De ce? E simplu: de la Iliescu, trecând prin regimul Constantinescu, Basescu pâna la guvernul Tariceanu, clasa politica e solidara cu ideea de ascundere a trecutului. În ciuda unui discurs care se vrea diferentiat. Profitul înainte de orice morala, iata deviza kratofagilor pe care îi denunta Buse în eseurile sale de atitudine morala si de analiza structurala a incapacitatii de a coagula o societate bazata de rostirea adevarului si pe domnia legii. În opinia mea, nu facem politica buna, aici în Valahia, pentru ca gena este alterata iremediabil (celula româneasca nu rezista, vorba lui Maiorescu), iar cei care o pot face prefera, din lasitate sau neputinta, expectativa. Îmi amintesc ce spunea Ion D. Sîrbu în „Jurnalul“ sau atât de simptomatic pentru decaderea morala a unei natii aduse la severa pierdere a constiintei de sine, a unui Trib condus de un Bulibasa (Sef peste Cururi, cum explica scriitorul) care da favoruri si împarte sanctiuni: „Micul favor, mica ciupeala, micul bacsis - iata reteta colonialista prin care se poate alcatui acel alai de imbecili si lichele de care are nevoie orice tiran, orice despot sau dictator ca sa poata stapâni peste masele largi ale celor care murmura, sovaie si înjura. Neputinciosi“. Ca si Sîrbu, Buse constata ca o vina pentru perpetuarea impotentei politice a românilor o are inclusiv Occidentul, acel occident cu blazon socialist care îl ataca pe Cioran pentru pasiunea sa politica de tinerete, dar îl absolva de orice vina pe Aragon, chiar daca, asa cum spune Revel, poetul a „sustinut pâna al sfârsitul vietii un regim criminal care producea ravagii în fiecare zi“. Procesul comunismului, conchide el, trebuie sa-l faca Europa, „pentru ca ea a dat nastere si chiar a sustinut, prin stânga sa radicala (si chiar mai putin radicala!) monstrul rosu.“ Îmi permit, totusi, sa am o nedumerire: care Europa? Ar trebui sa avem acordul total asupra unei Europe atât de monolitic ideologica si, mai ales, predispusa la o cercetare atât de amanuntita a vinei sale istorice – aceea de a produce doua dintre mesianismele cele mai teribile ale istoriei moderne, fascismul si comunismul – încât ma tem ca este pura utopie sa credem ca Europa este un tot atât de organic. Si mai cred – desi sper sa gresesc – ca Europa, prin demisia intelectualilor sai, si-a castrat o anume parte a memoriei sale vinovate si nu vrea sa-si aminteasca unele fapte sinistre dintr-un trecut pe care, de altfel, crede ca l-a exorcizat. Epoca, trebuie sa recunoastem, este de tot slaba în figuri politice care s-o resusciteze moral.
Europa: organizarea muncii si a mortii
Nu întâmplator, una din utopiile cele mai celebre ale literaturii europene este scrisa în Europa – daca Anglia vrea sa faca parte din Europa. Thomas Morus descrie un Ierusalim ceresc în varianta socialista, o utopie deci, un loc/neloc unde munca este organizata dupa principii ale eficientei. Doua lucruri a reusit Europa în epoca sa moderna: sa organizeze munca si moartea. Ultimele doua razboaie mondiale sunt mai mult decât o carte de vizita în acest sens: sunt un epitaf pentru intentiile progresiste ale unei comunitati statale care s-a gândit cândva, potrivit unui francez calator prin tarile românesti ale Evului Mediu, ca poate modela ceva si din românul de la Dunare: „Dumnezeu trebuie sa aiba unele scopuri tainice în privinta acestui popor, pe care puterile occidentale l-au regasit pe malul Dunarii si pe care l-au adoptat, asa cum a facut fiica faraonului cu Moise.“ Asadar, pâna si strainii conced ca românii scapa oricarui proiect rational: depindem doar de Pronie si asteptam sa vedem ce planuri ne rezerva. Nu spuneam noi în 1989, timp de trei zile, ca Dumnezeu si-a întors fata catre noi?
Pentru ca oricât de riguros ar fi în analizele sale si oricâta logica ar cauta dedesubtul faptelor pe care le cerceteaza, pâna si Ionel Buse acorda credit… genei nationale descrise atât de virulent de un D. Draghicescu. În scurtul eseu „Mitica de România“, Buse vorbeste despre noua înfatisare a acestui veritabil brand de tara: activistul profesionist al tepei. Mitica supravietuieste pentru ca are calitati care-i permit sa se metamorfozeze la fix, atunci când trebuie. Multimea de mitici care arboreaza azi mândria de a fi patriot la piept este un bastard sau o forma fara fond întrucât (aici apreciez umorul paradoxal al lui Buse) la „facerea lui au participat mai multe mume si nici un tata!“). Astfel stabilit din cine se trage, Mitica este nu doar un fante de gagiu, ci si un famen pentru care atributele barbatiei sale sunt complex reprezentate la nivelurile puterii unei tari: nu avem cu ce si asta se vede. Mitica este masculofemina care iese din smârcuri si intra în palat. Evident, de acolo conduce.
La noi, nimeni nu a crezut definitiv în nimic
A contrario, acelasi Ion D. Sîrbu nu vede nimic rusinos în a fi „bizantin, fanariot, balcanic“: „Lichelismul, spune Sîrbu, vine cu o serioasa doza de inteligenta practica, semidoctia apare deodata cu o întreaga recuzita de teatru, iar succesivele ocupatii si înrobiri ne vindeca de utopii, dogmatisme si utopii vesnice.“ Si explica elogiul superficialitatii lui Mitica: „Noi, românii, trecem prin ideologii, religii si convingeri ferme ca rata prin apa. La noi, nimeni nu a crezut definitiv în nimic, nici la 23 August, nici astazi. Nici nu apuc sa contrazic pe un ministru sau redactor-sef ca a si trecut cu toate armele si biografia sa de partea mea“. Iata un realist în plina utopie!
Ionel Buse, pentru care Monica Lovinescu si Doina Cornea tin locul barbatilor curajosi ai natiei, observa ca Mitica a evoluat, a devenit egalitarist – fiindca îi place puterea. Da totul pentru a o apuca si pentru a se delecta în postura de gurmet. Rouge caviar este emblema noi sale existente. „România a produs, în locul unui discurs filosofic despre dreptate, o democratie în rouge caviar“. Pot sa observ însa, o data cu Mihai Sora (caruia îi dedica eseul „Ultimul metafizician“) ca românii nu au avut un proiect global de modernitate cu care sa surmonteze handicapul unei organizari careia comunistii i-a dat expresia neputintei lor (vorba lui Tutea, „astia sunt atât de prosti încât nici o comuna rurala nu pot sa conduca!“). Spune Sora: „la noi în schimb… marea vina a situatiei din 1999 o poarta pe umeri intelectualitatea româna. De ce? Pentru ca atunci în deceniul al optulea… când situatia României era de asa natura ca Ceausescu, întorcând spatele Uniunii Sovietice si întorcându-se cu fata spre Statele Unite, de la care avea neaparata nevoie sa primeasca ajutor, implicit oferea spatiul public spre monitorizare Statelor Unite – ei bine, atunci intelectualii români, în loc sa aleaga actiunea în spatiul public, unde ar fi fost în relativa siguranta cu riscuri minore…, dar în nici un caz cu taierea capului ca sub Gheorghiu-Dej, au preferat exact spatiul monitorizat de Ceausescu, adica cei patru pereti ai propriei locuinte sau micile ghetouri de libertate, gen restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde puteai sa spui orice, cu conditia ca, o data iesit în strada, sa-ti tii gura închisa. Acesta înseamna o lipsa de consistenta pentru ca a nu avea proiect de viitor înseamna a nu fi consistent. Iata lipsa de consistenta a intelectualului ca intelectual“ („Mai avem un viitor?“ Mihai Sora în dialog cu Sorin Antohi).
Autorul va fi fiind de acord cu diagnosticul perfect al lui Mihai Sora, mai ales ca în eseul consacrat Monicai Lovinescu constata deceptiile care se tin lant în rândul intelectualilor români marcanti, preocupati ei însisi sa se înscrie pe orbite care sugereaza… kratofagita. Asadar, boala pentru onoruri si putere e mai raspândita decât se crede. Suntem o natiune cu ifose bovarice în care mai fiecare are o solutie salvatoare, dar, vorba lui Sora, nici un proiect coerent. Dar daca România însasi nu este decât un Proiect al altcuiva?