Un NU mic si pipernicit
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Cristina Rusiecki
CNDB: „Cioburi de ploaie“. Pe scena sunt doi dansatori, Valentina de Piante Niculae si Attila Bordas. Un El si o Ea care nu interactioneaza. Aproape ca nici nu se vad. Nu se simt. Nu se ating.
Special ca sa nu cada în cliseul cuplului, dupa cum declara coregrafa Andreea Capitanescu la discutiile de dupa cele 45 de minute de dans. O ora de discutii pentru ca oamenii sa plece cu impresia ca s-au lamurit un pic. Cum? Ancorându-se în structura de cuvinte, de declaratii ale artistilor de dupa, de marturisiri din timpul repetitiilor, de statement-uri. Puse în formule explicite, lucrurile câstiga coerenta. Publicului, chiar si celui de la CND, îi vine greu sa accepte ca dansul contemporan se poate rezuma doar la alaturari de senzatii, acumulare de emotii, alertare a simturilor si nivelurilor de întelegere. Si atunci discutiile de dupa functioneaza ca paliativ care îi da iluzia fericita ca ceea ce s-a vazut si auzit pe scena e reductibil la cuvinte. Deci poate fi încartiruit în propozitii decriptabile. Prin urmare, exista sanse de comprehensiune. Daca discutiile de dupa lamuresc într-adevar... sau omoara ce au vrut artistii sa comunice sau... „sporesc“ pur si simplu inefabilul... ei, bine, e o întrebare la care nu-mi propun deloc sa raspund. Sensurile usor de reperat nu fac apanajul acestui spectacol, dansul abstractizat e doar cadru pentru diferite senzatii.
Pe laterale, în spate, o proiectie video nedeslusita te apeleaza subliminal. Un fel de globule, de microorganisme trec relativ periodic pe cele doua ecrane, fara alta intentie decât sa-ti faca infiltratii cu abstract. La sfârsitul celor 45 de minute de dans, o ploaie de cuvinte necorelate invadeaza tot albul ecranelor. Andreea Capitanescu marturiseste ca exact asa i-a si cerut autoarei de concept video, Bogdana Pascal: o ploaie. Dar nu si-a imaginat ca ploaia poate cadea si orizontal. De fapt, coregrafia a început de la fragmente de poezie din volumul „Improvizez libertate“ de Tudor Mihai Cazan. Pornind de la cuvinte, cei doi dansatori cauta rezonante sincere, necontrafacute, în miscarile pe care corpurile le pot imagina. Fara muzica si mai apoi fara poezie. Spectatorul nu are acces la cuvântul precursor, pierde legatura cu versurile de început, acum sterse din spectacol. Din când în când, publicul aude muzica electronica a compozitoarei Maia Ciobanu. Dupa zece zile de improvizatie si joc, Andreea Capitanescu, vrând „sa evite întâlnirea clasica dintre dans si muzica“, si-a îndemnat dansatorii sa-si compuna discursul coregrafic pe liniste. Totusi, cei doi marturisesc: muzica le e de mare ajutor. Iar Maia Ciobanu a scris o piesa special pentru finalul spectacolului. Muzica sa redimensioneaza, creeaza atmosfera si cadru pentru reflectie. Fiecare dintre cei doi dansatori comunica în mod acut personal. Valentina de Piante Niculae se foloseste mult de repetitii si de miscari sui. Pare sa-si deformeze corpul cu usurinta. Attila Bordas danseaza în patru labe, se târaste pe jos, atinge pamântul cu mâinile. Distinctia între mâini si picioare devine cât mai nesemnificativa.
Ceva totusi se aude la început. E o poveste cu farmec, umor si tâlc, spusa pe rând, în româna, de Valentina de Piante Niculae, cu deliciosul accent al nevorbitorului nativ de româna, apoi în maghiara de Attila Bordas. Aceeasi poveste se recunoaste, desi cele mai multe dintre intonatiile si gesturile celor doi sunt diferite. Un copil caruia nimic nu-i convine îl ia pe NU în brate. La un moment dat se îmbolnaveste: nu mai poate nega nimic, se deschide si spune da, da, da la orice. Îngijorati de câte si mai câte reactii pozitive, parintii îl duc la doctor, apoi la preot. Nici un rezultat. Solutia vine de la un pustnic de foarte departe. Acesta le recomanda sa caute în colivia pasarii din propria casa o salba cu un NU mic si pipernicit. Copilul va trebui de acum încolo sa-l dramuiasca.
Un reper semantic pentru spectatorul prea pierdut în abstractul dansului? Sau un manifest ca dupa spectacol reactia sa fie Da? Sau un îndemn sa fim mai chibzuiti cu NU-ul în fata artei tinere?