Mituri literare. Blocajul scriitorului
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ***
Scrisul ca meserie, scrisul ca vocatie RADU PAVEL GHEO Criza de creatie exista, evident. Exista în toate domeniile în care forta principala de productie e creativitatea. Depinde însa cum vedem lucrurile. Nu cred ca scriitorul este o masina de creatie literara care produce pe banda rulanta opere mai mult sau mai putin perene. Poti sa scrii si sa rescrii toata viata la un roman, poti sa scrii cinci ani si dupa aceea sa nu mai vrei sau sa nu mai poti s-o faci, poti sa scrii intermitent, neîntrerupt, zilnic sau din an în paste. Criza presupune o ruptura într-un proces continuu, or, mie mi se pare ca scrisul nu prea are cum sa fie un astfel de proces.
Înteleg problemele pe care le produce un blocaj creativ în momentul în care scriitorul are un deadline, o carte sau un text de predat urgent, un contract de respectat, dar importanta care se da fenomenului e specifica unei societati în care opera literara este deja omologata ca produs profitabil din punct de vedere comercial. Ma întreb daca aspectul acesta al crizei de creatie nu e cumva legat de scris ca meserie, opus scrisului ca vocatie, si se refera la scriitorul integrat în procesul editorial.
Pe de alta parte, exista, evident, si aspectul strict individual al blocajului scriitoricesc. Exista. E o realitate. Dar e cu totul altceva: aici vorbim de suferinta, truda, consum nervos, crize, prabusirea încrederii în sine...
De unde apare blocajul? Nu stiu. Si habar n-am nici cum sau de ce dispare. Mecanismul creatiei e suficient de obscur si atâta timp cât n-o sa învatam computerele sa creeze arta originala, nu cred c-o sa rezolvam nici problema blocajului scriitoricesc. Putem discuta problema, dar de rezolvat nu o putem rezolva – tocmai fiindca actul creatiei e unul individual si ca aici nici un scriitor nu seamana cu altul, indiferent de valoarea lor. Sunt autori care scriu asezat, într-un ritm al lor, adesea chiar programatic, un anumit numar de pagini pe zi. Altii scriu în transa zece-douazeci-treizeci de pagini într-o noapte si dupa aceea nu mai sunt în stare sa scrie decât câte o fraza pe zi vreme de luni întregi, pâna când intra iar într-o transa productiva. Unii scriu doar la anumite ore ale zilei sau ale noptii. Altii scriu dezorganizat, oricând si oriunde. La fel s-ar putea sa stea lucrurile si cu blocajele.
Pe undeva cred ca în astfel de momente, oricât de greu ti-ar fi, n-ai decât sa astepti sa-ti treaca. Nu am retete. Nici nu cred ca exista asa ceva. De un singur lucru sunt totusi sigur: ca si în cazul lapsusurilor, zbaterea nu ajuta foarte mult. E bine sa lasi la o parte scrisul pentru o vreme. O ora. O zi. Un an. La un moment dat, din cine stie ce motiv misterios, blocajul dispare de la sine, zagazul se rupe si suvoiul începe sa curga iar.
Cu scriitorii prinsi de revolutia din 1989 lucrurile stau un pic altfel. În cazul lor n-a fost vorba de un blocaj creativ de tipul celui despre care am vorbit aici. Înainte de 1989 scriitorul era în egala masura si intelectual – sau, mai bine zis, membru al intelighentiei – si îsi asuma implicit (sau, conform canonului romantic, ar fi trebuit sa-si asume) si un rol social, de calauzitor al natiei. Oricum, facea parte din elita natiunii. Dupa 1989 scriitorii români – si nu numai scriitorii – au avut cu adevarat posibilitatea s-o faca si s-au aruncat în vâltoarea luptelor din societatea româneasca. De altfel, multora li s-a schimbat doar profesia, nu si statutul. N-au mai scris, dar au ramas membri ai elitei, indiferent daca au facut presa scrisa, politica sau administratie.
Asa s-au si cernut cumva – nu valoric, ci vocational. Unii dintre ei au revenit mai devreme sau mai târziu la scris. Poate ca îi împingea vocatia lor de scriitori. Altii nu au parasit niciodata scrisul. În fine, altii au devenit si au ramas jurnalisti, oameni politici, activisti sociali. Nu cred ca se poate stabili o regula – dar nici nu cred ca un scriitor trebuie sa ramâna scriitor pâna la capatul vietii. Cei care au renuntat la scris nu au facut-o neaparat fiindca schimbarea de regim le-ar fi afectat vâna creativa, ci pur si simplu pentru ca au început sa traiasca în libertate. În libertate poti sa alegi. Iar ei au ales altceva.
Blocaj, bloc în picaj, bloc în siaj. Si invers (cred).
RAZVAN TUPA
Câteodata întâlnesti oameni carora le este greu sa vorbeasca, ori persoane convinse ca nu pot sa respire. Cam asa cred ca stau lucrurile si cu problema enuntata în titlu. Blocajul de creatie este nu doar o legenda, ci o problema specifica unei societati în care scriitorul nu are un loc bine stabilit. Înca si mai mult cred ca este o problema fictiva (ca si banii societatii contemporane). Creativitatea functioneaza ca o discontinuitate necesara, ca un salt în logica temporala a cotidianului, si asta atrage o întreaga mitologie. Aveti cinci întrebari si am câte doua paragrafe pentru fiecare semn de întrebare. Si o introducere rapida.
Modelul scriitorului boem este bun pentru filme, în realitate, accentul ar trebui sa fie pus mai mult pe scriitor decât pe boem. Boem ca si blond, roscat sau cu pantofi rosii nu este decât o optiune de moment si complet exterioara. Poate sa fie un tic necesar pentru creatie unui anumit individ… dar asta este, mai degraba, treaba lui.
Stiu scriitori absolut respectabili care la un moment dat nu au scris decât maculatura. Stiu poeti care toata viata au scris lucruri foarte slabe si dintr-o data apare un salt creativ. Este vorba despre crearea sau despre depasirea acesui blocaj al scriitorului? Personal nu dau prea multi bani pe inspiratie si cred ca blocajul nu este decât o maniera eleganta de a numi urmarile unor traumatisme intervenite în logica proprie fiecarei persoane. Traumatism poate sa fie lipsa grijilor, dar, în mod paradoxal, si absenta oricarei încrederi în ceea ce faci. Nu o sa povestesc nimic.
Când lumea la care te raportai se prabuseste este greu sa mai crezi ca lucrurile pe care le scrii pot sa aiba putere. Si atunci scrii automat, corectezi… si asta în cel mai bun caz.
Cred ca este foarte important sa definim termenii pentru ca exista scris si scris. Si ma gândesc în primul rând la predispozitia, putin probabila, pe care ar putea sa o aiba un functionar fata de completarea formularelor zilnice. Si ma mai refer la blocajul pe care îl poate resimti cineva care vrea sa trimita un sms unei persoane care conteaza.
Cred ca oricine poate sa scrie, si oricine poate sa depaseasca blocaje prin exercitiii creative. Dar crede oricine ca are rost?
Exagerez… pâna la urma eu scriu poezie si ceea ce mi-as programa sa scriu pentru altcineva decât pentru mine ar fi foarte ciudat. Ar fi un fel de versificare daca azi ar mai fi vorba despre versificatie. Îmi place sa admir versificatori tot atât cât îmi place sa ramân cu gura cascata la viziuni ticluite meticulos, puse în miscare cu mestesug si taiate brusc din câteva cuvinte. Cele din urma mi se par greu de programat muncitoreste. Cu vigoarea comunistului scapat în presa literara. Am un vecin care si-a dorit toata viata sa fie comunist. (Nu povestesc, inventez ca sa nu vorbesc despre adevaratul comunist… cel din capul meu… care poate sunt chiar eu, dispus sa cred ca se poate lucra atunci când nu exista aer). Am citit mesajele unui legionar, la fel de tâmp, la fel de plauzibil sa fiu chiar eu. Cu capul plin de lozinci: E bine sa scrii! E bine sa faci baie! E bine sa faci „esprimare“. Sau asa ceva.
Îmi place foarte mult raportarea pe care o faceti la cupola unei lumi si la respiratie. Cred ca este cea mai relevanta. Probabil ca majoritatea scriitorilor functioneaza exact asa. Doar ca unii se raporteaza la cupole care apuca sa nu se sfarâme.
Uluitor este pentru mine ca în conditiile astea scriitorii tristi se raporteaza la cupola celuilalt… a mea e mai mare si mai frumoasa decât a ta… a mea e sfarâmicioasa si placuta la atingere… nu ca a ta… si asa mai departe.
Când vorbesc despre scriitori mi se pare ca vorbesc despre ceva complet fictiv. Pentru ca în mod paradoxal, foarte putini sunt profesionisti… si înca si mai putini dintre cei profesionisti sunt relevanti dincolo de simpla scriere a numarului de vagon cu o creta tinuta cu degetele sigure într-o seara zgribulita.
Bun, sa spunem ca acesta este un dicteu semiautomat. Cred ca mai mult conteaza corectura. Aceasta a fost prima fraza a textului. Dar nu am nici un blocaj…. Si nici nu cred ca exista… azi.
Mitologie, frica, subiect
CALIN TORSAN
Atât pagina alba, cât si cea zdrelita de propozitii si fraze sunt, deopotriva, mituri literare. Poate cel mai des întretinute. Pentru ca paginii albe, blancului, i se asociaza criza de creatie si blocajul scriitorului. Sau analiza cantitativa asupra unei îndeletniciri în care calitativul primeaza. Ati auzit probabil, de multe ori, pareri eufemistice despre cartile subtiri. Care au un pret pe masura. Adica mai mic.
Cartile subtiri sunt carti care pe lânga paginile tiparite le presupun, aprioric, si pe cele nescrise. Tot pagini albe si ele. În constiinta cumparatorului functioneaza ideea ca s-ar fi putut mai mult. Daca tot dai un ban... Paradoxal, cartea silfida este accesibila prin pret, dar ajunge sa nu inspire încredere. Ca oricare alt lucru eftin. La pol opus, ópusul. Consistenta. Cartea întinsa pe o perioada lunga din viata. Care îsi merita banii. O afacere buna pentru editura. Daca-ti frig un dictionar d-asta peste ceafa, te-apuca somnul. De multe ori, mitologia înspre asta curge. Cred ca, mai degraba, scriitorul nu se teme de spatiul nepopulat, netranspus în cuvinte, cât de acela pe care ar fi putut sa îl ocupe, dar nu a facut-o. În fond, paginile nescrise nu pot bloca un scriitor, atâta timp cât ele s-au configurat deja în mintea lui. Si îsi asteapta cuminti soarta. Materializarea. Destin oarecum implacabil. Ideaticul supus legilor temporale. Perisabilului.
Fizionomia scriitorului. Alt mit. Întretinut de cultura vizuala. De filme. Poetul este întotdeauna unul cu parul vâlvoi. Nu stie ce este un pieptene. Se îmbraca sugubat. Camasa îi iese mereu din pantaloni, la fel de spumos cum versurile îi ies din pana. Bea peste masura. Si iubeste la fel de mult. Numai femei frumoase. Este neînteles, si de aceea publicat exclusiv postum. Prozatorul este mai mereu sobru. Unul acrit de viata. Care stie bine cu ce se manânca aceasta. Are ochelari, neaparat un palton, un pardesiu, în functie de anotimp, si degetele îngalbenite de tutun. E preocupat. Iar starea asta de preocupare presupune consum. Interior si exterior. Deci, tigari. De obicei, fara filtru. Bea si el, dar nu mai vârtos ca poetul. Si nu numai tarie. Prozatorul, romancierul stiu sa aprecieze vinul bun. Locuieste singur, iar tot universul sau se scurge pâna la urma în paginile cartilor.
Cel mai crunt mit mi se pare acela al publicarii. Un om ajunge sa se legitimeze prin numarul cartilor aparute. Ma tem ca sunt ipocrit în ceea ce afirm acuma. Pentru ca am publicat. Sau am fost publicat, m-au publicat. Nu stiu cum ar trebui sa afirm asta. Sunt convins ca scrierea unei carti nu are nicio legatura cu editarea ei. Sunt experiente diferite. Mai mult, distantate valoric. Procesul de constructie al unui volum este o experienta interioara coplesitoare, pe când publicarea acestuia tine de exterioritati. De prioritati oarecum functionale. Lumea publicistica, existenta editurilor, a librariilor, a colectionarilor, criticilor si anticariatelor, a concursurilor, cenaclurilor si premiilor literare sunt, în esenta, afaceri. Cu tot ceea ce presupun ele. Cu eroi si autoritati în materie, cu best-seller-uri si esecuri înduiosatoare, cu micile mari victorii personale. Cu reclama ostentativa si bani. Bani. Sunt convins ca exista scriitori care nu au scris nici macar odata un rând, pentru ca scrisul nu este altceva decât constientizarea unui anumit grad de acuitate. Care te sensibilizeaza, te ajuta sa corelezi, sa impresionezi. Stiu ca în rafturile librariilor nu voi gasi neaparat cei mai buni autori. Asa cum în magazinele bucurestene nu se gaseste cel mai bun lapte. Ala-l iei de undeva, de la tarani. Cine stie câti scriitori buni nu îsi rod acuma unghiile în anticamera vreunui editor cu costum? Cazuti prada aceleiasi mitologii. Pentru ca mitul se aseaza mai lesne într-o structura metaforica, una care se exprima si functioneaza simbolic. Una rupta de lume. Asociala. Aparent naiva. A unuia constient ca a realizat ceva de valoare, dar nestiind cum sa îsi evalueze gestul. Ca sa-si poata defini un statut. Pentru a dovedi, reflex social, ca a facut ceva. Ca poate întoarce cumva multitudinea gesturilor colective, pe baza carora a functionat în societate. Scriitorul care îsi doreste cu ardoare sa fie publicat nazuieste la statutul de individ.
Nu poti scrie carti pâna nu le-ai citit pe toate. Mit. Pâna la urma n-am cunoscut scriitori care sa nu citeasca. Datul cu plaivazul si lectura sunt doua activitati complementare. Bucatarul gusta din când în când din ciorba pusa pe foc. Altfel, risca sa o sareze prea mult. Oricare scriitor îsi doreste sa fie citit. Citat. Asa ca putem presupune pasul sau aprioric catre lectura.
Nu cred într-o criza a scriitorului, ci doar în frica lui de a se repeta. Si în disperarea aceluiasi, de a gasi un subiect puternic. Esential. Un fir rosu pentru ceea ce va urma sa scrie. Iar acest lucru poate necesita timp. Pentru ca reprezinta o miza importanta. De multe ori, este de ajuns sa ai un subiect. El reprezinta structura pe care se va construi întregul text. Punctul de plecare a ceea ce va urma. Care se poate îndeparta apoi - logica si existenta în sine ale scriiturii -, mai mult sau mai putin de la acesta. De la subiect.
O cariera plina de sfârsituri
Cosmin Manolache
Foaia alba este începutul lumii. Totul este bun când e vorba de alb. Când negru începe sa ocupe spatiu, lucrurile se schimba un pic. Apar optiunile scriitorului, dilemele, crizele si mult mai mult decât atât. Viata scriitorului devine dependenta de tot acest negru care ocupa albitura. Ca sa revin la momentul initial, s-ar putea spune ca absenta scrisului, a textului, a ideii, n-ar fi o problema.
Lumea se întâmpla si asa, fara invazia literelor negre pe coala alba. Nu mai e decât o straduta pâna la întrebarea: Atunci de ce naiba mai scriem? Pâna la urma povestile pe care ne straduim sa le încopciem sunt spuse, ele circula independent de vointa noastra de a ne pune marca, de cele mai multe ori efemera. Poate dintr-un sentiment acut al unicitatii noastre, a fiecaruia. Scrii ca sa imortalizezi. Scrii ca sa sfidezi moartea. Pentru ca vrei sa lasi o urma. E o puternica vocatie testamentara în scris. Scriem ca sa ne lasam pe noi însine, în dozele posibile, dar improbabile. Incertitudinea ramânerii noastre în dozaje literare, precum niste fire de cenusa într-o urna funerara, declanseaza o angoasa teribila. Pentru ca e amenintata, fara putinta de scapare, tocmai bucuria observarii detaliilor din viata cea de toate zilele. Cele pe care unii le vad, iar altii mai putin sau deloc. Cu totii însa ne putem declara fericirile cotidiene, independent de aceste bucurii ale ochiului, pe care cei care scriu le cred daruri divine sau însusiri exceptionale.
Ai terminat de scris cartea - lumea s-a terminat. Mori si tu întrucâtva într-un soi de simulare. Pâna la urma sfârsitul lumii e sfârsitul nostru. Terminam ce-avem de spus despre lumea cartii X, deci nu prea mai avem de ce sa deschidem subiectul pe tema unei lumi spuse deja. Si scriitorul trece din nou prin chinurile nasterii. Naste si se naste în acelasi timp, pentru ca în urmatoarea carte tot despre el va fi vorba. Ca si în precedenta. Pentru ca nu putem spune cel mai bine altceva decât ceea ce suntem. De fiecare data ne reinventam – de fiecare data încercam sa lasam mai putin rest. Suntem obsedati de TOT, pentru ca traim cu senzatia asta, atât de nesigura si de nelinistitoare, ca fiecare dintre noi suntem TOTUL. Ca TOTUL poate fi regasit în noi, în fiecare. Ca avem totul la îndemâna si ca, în ciuda adevarului asta, nimic nu se poate schimba. Si ca, de fapt, un rost al scrisului cu greu ar putea fi inventat.
Scrisul este ca si brutaria, pantofareala, comertul si atâtea altele. Pentru ca traiesti de pe urma lor - traiesti cu ele. Pentru ca fiecare meserias - si cred ca si scriitorul este unul dintre meseriasi - nu poate face mai mult decât a face un lucru cât mai bine. Geniul prezumat scriitorului se surpa aici, pe soclul Lucrului Rezonabil sau Cât Mai Bine Facut. Scriitorul este adus, si trebuie adus de fiecare data, cu picioarele pe pamânt. În miezul foii albe. Acolo unde nu este nici tristete, nici suspin. Sa învete ca preocuparea lui tine de o cariera plina de sfârsituri, ceea ce face plauzibila apasarea vecina cu întelepciunea. Cred ca foaia alba este, de fapt, perfectiunea spre care tinde orice efort epuizant de a spune totul, înnegrind frenetic pagina dupa pagina.