O monografie Mircea Ivanescu
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Dragos Varga
Destul de greu de crezut si oarecum neasteptat, Editura Vinea, recunoscuta de mai bine de zece ani pentru constanta si asiduitatea în publicarea celor mai noi carti de poezie, a deschis, în 2007, drumul unui volum de critica literara. Nu stiu daca va fi vorba de o serie propriu-zisa sau daca a fost doar o concesie facuta unui autor sau subiectului cartii, dar, în mod cert, volumul în cauza („Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute“ de Radu Vancu) reprezinta una dintre cele mai bune carti de critica ale anului 2007. Ocazie cu care autorul, ce are deja un bun nume în rândul tinerei generatii de poeti, se impune, în egala masura, si în calitate de critic literar si asta în ciuda unei anume retincente pe care Radu Vancu o manifesta fata de propria-i productie critica realizata în detrimentul celei poetice. Data fiind activitatea foarte intensa din punct de vedere literar-publicistic pe care autorul a avut-o în ultimii 8 ani (doua volume de poezie, un numar considerabil de cronici si studii critice publicate în cele mai importante reviste literare, trei romane traduse din engleza pentru editura Humanitas, câteva antologii de texte realizate împreuna cu Mircea Ivanescu pentru Festivalul International de Teatru de la Sibiu, o editie îngrijita si comentata a poeziilor lui Al. Macedonski pentru Editura Aula), era de asteptat si acest moment al debutului editorial cu un volum de critica în toata puterea cuvântului. În plus, pentru a nu-i lasa poetului Radu Vancu prea multe semne de întrebare privitoare la adevarata sa vocatie, putem preciza ca si acesta este, în esenta, o reverberatie a propriilor sonuri poetice si un exercitiu de admiratie si de admirat pentru poezia unui maestru.
Aceasta este practic prima monografie dedicata operei ivanesciene, o monografie a vietii interioare a poetului, dupa cum precizeaza în „Argument“-ul cartii autorul, manifesta în poezie, si mai putin a celei exterioare pe care Radu Vancu o rezuma oarecum ludic, dar pertinent, prin citarea in extenso a „datelor bio-bibliografice“ de la finalul micro-monografiei lui Alexandru Cistelecan de la Editura Aula. Nu de comentarii sau de analize ducea lipsa opera lui M. Ivanescu; o stie si Radu Vancu si nu are nici o retinere în a sublinia contributiile decisive la receptarea operei si la consolidarea prestigiului poetului ale lui Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, I. Negoitescu, Ion Pop sau Al. Cistelecan, ultimul fiind si prefatatorul volumului de fata. Ceea ce lipsea era însa „un studiu de amploarea unei monografii care sa închege o sistematica“ a poeziei ivanesciene si, bineînteles, a receptarii acesteia, cartea lui Radu Vancu reusind astfel sa îndrepte acest neajuns. E cu atât mai îmbucurator cu cât proiectul apartine unui exponent al unei generatii mai degraba discreditate de catre mai vârstnicii detinatori ai adevarurilor timpurilor în care „se mai citea“, „se mai scria literatura autentica“, „existau valori“etc. Dar, dupa cum cu usurinta se poate constata, M. Ivanescu a obtinut prestigiul cuvenit în special în rândul generatiilor mai tinere (inclusiv al tinerilor optzecisti) si mai putin în cadrul propriei sale generatii. I-am auzit de prea multe ori pe Nicolae Breban si Adrian Paunescu enumerând gloriile generatiei lor si uitându-l pe M. Ivanescu ca sa mai asteptam revizuiri spectaculoase ale ierarhiilor personale. Poate din prea marea discretie a poetului, a retragerii sale în burgul sibian, poate din cauza învaluirilor sale intertextuale aparent complicate sau pur si simplu din cauza timbrului nou adus în poezia vremii, opera sa a ramas într-o relativa nebuloasa critica. E poetul cel mai invocat în rândul mai multor generatii, e cel care a aruncat printre primii o privire admirativa asupra poeziei americane si, ca sa folosim cliseul critic, „a schimbat canonul poetic“, dar e mai putin comentat, si aproape deloc citit tocmai pentru ca poezia sa nu este o poezie facila, nu ia ochii maselor, nu clatina muntii, nu îngenuncheaza cu pachetele dulcege de Valentine's Day domnisoarele, nu exalta nici macar suferinta sau maretia vreunui „eu“ hipertrofiat, ci este doar expresia unei existente interioare extrem de intense, petrecute în infinitul deconcertant al literaturii. Una dintre formularile stupide si minimalizante, desi prin ea se urmareste contrariul, este aceea ca si numai pentru activitatea sa de traducator lui Mircea Ivanescu trebuie sa i se recunoasca locul în peisajul literaturii române, ca si cum de aceasta ar depinde salvarea prestigiului sau literar. Nu, el este înainte de orice unul dintre poetii de prim plan ai literaturii noastre, acesta fiind si demonstrandum-ul excelentei monografii dedicate poetului de poetul Radu Vancu.
Si, pentru ca este vorba de un studiu scris de un poet cu o dispozitie hipertextuala iesita din comun, din alcatuirea lui nu puteau lipsi ingredientele specifice unei astfel de poezii. Pe lânga demonstratia foarte exacta, foarte aplicata din fiecare capitol al cartii, uneori împinsa pâna la didacticism, autorul nedorind sa lase nimic neexplicat din mecanismele interne ale poeziei ivanesciene, studiul prezinta si un real spectacol paratextual; Radu Vancu are un deosebit fler în gasirea titlurilor si subtitlurilor care prelungeste jocul intertextual al poeziilor comentate: „Treptele discretiei sau calea catre sine“, „La littérature est ailleurs“ (parafraza a celebrului roman kunderian), „Devenirea întru discretie“, „Între Scylla originalului si Charibda originarului“, „Et ego...“, „Eu, etc.“ (dupa titlul volumului de proza scurta al lui Susan Sontag, „I, etc.“), „Dove sta memoria“ (preluare din G. Cavalcanti), „Discreta Dame Mérencolye“, „Dame Mérencolye si Donna Gelida“, „Pasiunea amintirii“ (formula Doamnei de Staël), „Postmodernul mântuit“ etc. Structurat pe 6 capitole, studiul urmareste sa construiasca o imagine cât se poate de completa, „absoluta“ asadar, a discretiei poetice ivanesciene, prin comentarea aplicata a liniilor de forta ale operei autorului lui Mopete: reprimarea si exprimarea continua a realitatii profunde a fiintei poetice, verva intertextula, dispozitia melancolica sau aparenta cantonare în postmodernism.
Binevenite mi se par a fi paginile de început ale cartii, cele referitoare la treptele discretiei ivanesciene, în care se face si putina ordine în bio-bibliografia poetului, inclusiv rezolvarea dilemei legata de debutul revuistic, cu poezia „Ploaia“, al lui Mircea Ivanescu, în 1957, în nr. 12 al revistei clujene „Steaua“, si nu în 1958 cum apare chiar si în masivul „Dictionar general al literaturii române“, aparut sub egida Academiei Române, dar si o contextualizare foarte pertinenta a primelor poeme ivanesciene. Analiza poemului „Sonet despre Unire“, aparut în 1959, reprodus integral de Radu Vancu tocmai pentru ca nu a fost reluat în nici un volum autonom sau antologic, prezinta si ea oferte de lectura deosebite, la fel ca si a poeziei „Deasupra-mi crengi de arbori se întind“, configurând, într-un fel si nota în care este elaborat întreg studiul: minutios, stiintific cu asupra de masura, polemic când e cazul si, mai ales, avizat.
„Discreta exceptionalitate a lui Mopete“ este, în egala masura, relevata de punerea în ecuatie a poemelor ivanesciene cu formulele poetice ale celor mai „invocati“ poeti canonici ai epocii: Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru. Nimic din afirmarea ostentativa a identitatii eului liric, pe care exemplele alese de autorul studiului o probeaza din plin, nu se regaseste în poezia lui Mircea Ivanescu, dupa cum nici predicatia nu mai este aceeasi, „a fi“ e înlocuit cu „a face“, epicizând si dramatizând poemele ce se coaguleaza în jurul unui personaj care crede, afirma Radu Vancu, ca „numai iubita, prietenii si literatura au însemnatate, un personaj însa discret, neostentativ, lipsit de superbia si de orgoliul personajelor lirice din poezia congenerilor lui Mircea Ivanescu“.
Capitolele cele mai ample si mai consistente ale volumului de fata ramân însa cel dedicat intertextualitatii din poezia ivanesciana si cel referitor la melancolie. Avem în ele, pe pagini multe, o adevarata demonstratie de forta în care se uzeaza de întreg instrumentarul critic de care poate un critic dispune: Riffaterre, Genette, Kristeva, Laurent Jenny, Ricoeur, Paul Zumthor, Pound, Eliot, Harold Bloom, Starobinski si multi altii, fara a lasa pentru un moment impresia ca vreunul este de prisos. În comentariul aplicat al lui Radu Vancu, poezia lui Mircea Ivanescu pare a-si indica singura instrumentele cu care se cere a fi analizata.
(continuare in pagina 19)