Poetry in Disguise
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: RITA CHIRIAN
Nu e deloc, dar deloc putin lucru când romanul tau e nominalizat pozitiv de „Elfish Times“, de „The Afterworld Guardian“, de „Wizard's Word“ si, dac-ai intrat si-n atentia hipercriticilor de la „Herald's Tribune of Enchantment“, atunci chiar ai dat lovitura: numai un elf rigid, arareori entuziasmat, cred, poate avea un puseu exclamativ cum ca-i un „roman fulminant“ sau un vrajitoras abia iesit de pe bancile scolii, în tremolo, ar zice ca-i o „scriitura fenomenala“, numai unei zâne candid-intelectuale i-ar curge din pana ca-i o „poveste fastuoasa“ si doar un dragon ar catadicsi, prin ochelari grosi, sa conchida ferm ca-s închise-n text „teorii halucinante, intense, formidabile prin acuitatea realizarii si încântatoare prin diversitatea jocului literar“, ehei, curat succes daca si unui gnom – unui dinozaur – i-ar scapa ca-i „basm, poem, manifest, toate deodata“!
Povestea continua, ni se arata, si pe coperta a patra, înc-o vreme, si-nc-o vreme. Cum acolo se îngramadesc îndeobste encomioane si canonizari gomoase, Cosmin Perta dilata spiritul ludic si-l transforma acum în mucalita rabufnire a candorii si-a fanteziei. Cu giumbuslucuri, poz(n)e si artificii de scriitor/ editor, viclean strecurate în paratext, într-o poveste fara final – cu asta ne întretine Cosmin Perta în „Întâmplari la marginea lumii: Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie“, pâna hat, dincolo de paginile romanului. Bineînteles, o sa vedem câta autoironie si câta veridicitate e aici.
Cosmin Perta pare sa fi învatat, cu tandra ironie si desfrâu alegoric, lectia postmoderna a reciclarii cliseelor. „Întâmplarile“ sunt saturate de Creanga, de Rabelais si Lewis Carroll, trec prin Ilf si Petrov, prin Bulgakov, pâna la Tolkien si J.K. Rowling, într-un vertij al râsului curat si-al fanteziei explozive. De la morga poetului conectat la logica abtrusa a lumii pâna la aceasta frusta, insatiabila placere a spunerii este o distanta pe care n-as fi crezut-o lesnicioasa si pe care Cosmin Perta o parcurge cu dezinvoltura si c-un polimorfism remarcabil.
Cum îi sade bine unei povesti, „Întâmplarile“ se desfasoara succesiv pe-un tarâm atemporal („Cartea întâi“), pentru ca apoi (în „Cartea a doua“) personajele sa fie aruncate în istorie, mult dupa ce bietii oameni vor fi uitat bunele îndeletniciri ale magiei. Desi pot crea senzatia aglutinarii tardive a doua naratiuni distincte, antitetice, ceea ce le da savoare si le integreaza aceluiasi corp fictional este accentul subsidiar grav, metatextual. În trama romanului sunt mixate destine individuale, ridicate la rang parabolic, si, sarcastic, ceva din paradoxalul ennui al contemporaneitatii în cautarea a „ceva nou“. Iar antidotul lui pare a fi jocul livresc.
Personajele din „Întâmplari la marginea lumii“ sunt într-o perpetua regasire de sine. Mistuiti de haruri carora nu le acorda nicio semnificatie, aruncati halucinant în vâltoarea povestii, stramutati între universuri de un nepatruns gest omniscient, Fatima, Axinte, Baiatul cu camasa de par – fiul lui – si Ruruk îsi urmeaza uimiti chemarile si izbutesc, cu spontaneitate nastratinesca si posedând indestructibila lege basmica, sa reaseze lumea alba pe bun fagas. Fiindca în Aruk se întâmpla fapte de mirare: doua caste convietuiesc, oamenii simpli, de o parte, iar de cealalta, „cei nascuti pe luna plina“, „inexpresivi, cu parul negru sau negru-vopsit, cu piele alba-alba ca luna sub care s-au nascut si vorbe putine“, care sunt „închisi în casute întunecoase, cu tomuri unsuroase si prafuite“, iar dintre ei se aleg „Legiuitorii de orase si Paznicii“, cu puteri atât de mari încât „nici nu era nevoie de ziduri pe vremea aceea“, pentru ca luptele, nu putine, dintre cetati „se purtau numai între Paznici, uneori chiar fara sa-si paraseasca locuintele“. Dar, dincolo de „politica“ Muntelui, viata curge impasibila si-n uitare, tulburata numai de nasterea câte unui copil pe luna plina, când vin cioclii, cu zarva mare, sa-l duca pe Munte.
Fatima, cu „o rochie-clopot de-un alb murdar, sfâsiata de sus pâna jos“, coboara din vis la hanul lui Marghiol din Aruk, mânata de spaima a ceva incomprehensibil. Aici, firesc, îl întâlneste pe Axinte, nebun care-si petrece zilele „în vârful unui plop de pe lânga han si vorbea limbi pasaresti“, dar care poate vedea „departe“ si nu numai ca se crede vrajitor, dar uneori îi si ies unele trucuri, însa nici gând sa fie într-adevar, fiindca, fara putinta de tagada, se stie ca vrajitorii nu pot avea copii, în timp ce Axinte are un fiu cu spalatoreasa de la han. Intriga romanului este complexa si pulseaza de intermezzouri lirice. Datele furnizate acum se dovedesc, dupa logica interna a oricarui fantasy, mistificari, personajele apar si dispar fara preludii, cad în poveste si peste marginile ei, sterse definitiv dupa ce s-au rasfatat putin în prim-plan. Fatima vine de nicaieri si dispare fara sa spuna nimanui niciun cuvânt, spalatoreasa pleaca într-o buna zi spre niciunde, Baiatul cu camasa de par se strecoara si el în spatele scenei, pe Axinte îl cheama departarile. Pornit la drum, donquijotesc, Axinte îsi ia o identitate de merceolog si se întovaraseste, gratie Centrului Merceologilor Amatori din Haran si-n urma unor glorioase nazbâtii, cu Ruruk, nefericitul eliberator al cailor fantoma, care se bucura de o magnifica genealogie basmica: „mic si obez“, este „vrajitor de rangul al doilea, fiul lui Rurukan si nepotul lui Rurukin din orasul Rur, înrudit cu orasul Ruk, care, la rândul sau, era înrudit cu orasul Aruk“.
Dincolo de elementele uzuale ale recuzitei fabulosului, Cosmin Perta livreaza si-un hilar florilegiu de teoria literaturii: nebunul si vrajitorul, inadaptatii lunatici, se pomenesc a alcatui manifeste literare, proclama patetic „noua literatura“, fiindca, satui de fript „ciulini“, au simptomatologia universului compensatoriu („– Stii ce ne-ar trebui noua, Axinte? [...] O literatura, asta ne-ar trebui. [...] Ne-am mai dezmorti si noi capul si ochii, nu ne-am mai gândi numai la ale noastre.// – Da, ar fi minunat, si am putea citi ca si cum chiar am fi acolo si tare bine ne-ar prinde, mai ales acum, în pustietatea asta.“). Literatura începe, în dulce stil, c-un manifest zgomotos si-o sticla de vodca. Si, mai ales, trebuie ca manifestul sa fie „dur si sentimental“, „poetic, cât mai personalizat, sa se vada ca avem atitudine si autenticitate si sa ne facem un drum.“ Axinte se dovedeste acut implicat în probleme de marketing literar si stratageme de self-promoting image...
În timp ce Axinte si Ruruk haladuiesc pe câmpiile asire ale propensiunilor literare, dar si prin sinuozitatile evolutiei tehnico-stiintifice (îsi cumpara de la un comis-voiajor un foarte util robot de bucatarie), Fatima îl descopera pe Munte pe Baiatul cu camasa de par si dezleaga itele încurcatului destin al lui Axinte, exilat si omnipotent vrajitor, dar si-al ei, ultima femeie-vrajitor. Pentru a înlatura Marele Cler autarhic si a restaura coerenta lumii, Axinte si tovarasii sai trebuie sa treaca (se putea altfel?) de trei încercari prin care sa-si probeze infailibila superioritate. În cheie parodica, uzând de-un umor fastuos, cu accente de absurd, probele sunt depasite prin accidentale trucuri vrajitoresti, prin tehnici de persuadare sau siretlicuri foarte la îndemâna si, iata, lumea-si reintra în matca. În cel mai conformist modus vivendi: Fatima e business woman, Baiatul cu camasa de par se integreaza noii mitologii si se calugareste sub numele de Zosima, Axinte si Ruruk scriu, scriu, scriu. Iata-i acum, metamorfozati, moguli ai literaturii: vrajitorul Axinte este, sonor, Axinte Abramovici Papadopulos, iar Ruruk, scriitor de origine turca, Rur Khan, diriguitori ai literelor în paginile revistei grecesti „Scrisul liber“ si prolifici cum nu se poate.
Cum în viata cetatii numai cultura mai poate ameliora câte ceva, parintele Antonie, un idealist, propune o emancipare intelectuala si o saptamânala motivare cathartica a enoriasilor lui, români din muntii Pindului, prin textele celor doi redactori de la „Scrisul liber“. Desigur, se vor plictisi repede de povesti, iar Axinte si Rur simt dureros povara esecului. Cei doi tovarasi nu-si uita bunele obiceiuri si, sub imboldul lui Zosima, manipuleaza timpul înainte si-apoi, petrec în sardanapalice ospete pâna în clipa în care, reîntorsi în timp, refuza propunerea lui Antonie, motivându-l sa scrie el însusi textele de care are nevoie. Nu întâmplator, Antonie va scrie mereu aceleasi povesti pe care i le-au livrat redactorii sagace, textele urmeaza acelasi destin nefast, plictisesc si sunt uitate: inovatia nu mai este posibila, iar creatia nu eternizeaza... Perorând despre moarte, cautând un sens, Rur Khan si Axinte se vor reîntoarce acasa si vor uita. Si vor fi uitati.
Povestea lui Cosmin Perta are forta de seductie a unei istorii baroce, în faldurile careia contururile se pierd, în subtilul joc de oglinzi al infrarealitatii. Sunt încifrate, cu gingasie si compasiune nedisimulata, în sforaria fictiunii, reflexe meditative si ecouri ale deziluziei, radiografii fugare ale cotidianului si respiratia frânta a atemporalului. Fara îndoiala, „Întâmplari la marginea lumii“ este un experiment literar (si ludic) izbutit. O experienta literara care contagiaza.