Corsarii si gainarii
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: TEODORA DUMITRU
Alexandru Dobrescu ilustreaza multimea cu un singur element a cercetatorilor moldoveni capabili sa monteze o critica la Maiorescu (alta decât materialismul istoric si dialectic) si sa se ocupe de colectionarea detractorilor lui Eminescu. În dezacord cu media atitudinala pioasa a cercetatorilor sus-zisi, Alexandru Dobrescu si-a impus (si a avut cu succes) un comportament sfruntat de rearanjeur-demistificator al produselor moldovinesti de top.
Acest prim volum al „Istoriei“ sale pleaca de la cronicari si ajunge la finele secolului al XIX-lea. Primul din patru proiectate (cifra care deconspira masa materialului pe care-l are la dispozitie). Citând în „Avertisment“ o soapta a lui G. Calinescu catre Al. Rosetti, în timp ce scria la „Istoria literaturii...“ - „avem o literatura mica, dar sa nu mai spui la nimeni“ -, Al. Dobrescu se simte, au contraire, foarte relaxat: „la români“, plagiatul este o notiune supraponderala, cu centrul peste tot si cu circumferinta unde a dus mutu iapa, bine implementata si generos reprezentata (e adevarat, proiectul sau nu se limiteaza la plagiatul literar; mai fura si medicinistii, istoricii, naturalistii, matematicienii, savantii, dascalii, talmacitorii, oratorii, fura chiar si juristii - fix în teze care reglementeaza proprietatea intelectuala). Destul de vodevilesc-antonpannesc acest „la români“ din titlu (nu „în România“ sau „românesc“) - sticleste ca un dinte aurit într-o dantura altfel impecabila.
Ritmul e rupt din titlu si din „Avertismentul“ autorului. Vorbesc de ritmul pe care l-ar fi adoptat 90% dintre cei care si-ar fi propus sa scrie asa ceva (Catalin Avramescu, de exemplu), adica morga de tribunal. Al. Dobrescu i-a dat acesteia concediu si s-a concentrat pe aspectul constructiv al hibei în cauza, adica al plagiatului. Care constructiv? Calitatea de a face istorie. Nu orice practica si nu orice teorie fac istorie. Filosofia „la români“ nu a izbutit acest lucru. N-a fost o treaba de constanta si continuitate (apud ultimele cercetari în materie operate de H.-R. Patapievici).
Plagiatul nu e o garantie a mediocritatii si a sterilitatii, nu generalizeaza vina asupra întregii competente a plagiantului, nu garanteaza ca cel plagiat e sursa alfa sau spiritul superior. Nu garanteaza vreo sursa. Pedepsirea lui si legislatia aferenta sunt utopii si fantasme legislative, cultura în perimetrul ei cel mai vast fiind, barbar spus, o retea de plagiat. Cartile se fac din carti, „cronicile se scriu din cronici“. Care mai e atunci frontiera dintre livresc, intertext, aluzie si furt? Un raspuns exista: dimensiunea etica si nu cea estetica. Obnubilarea sursei. Pulsiunea criminala de acoperire a urmelor. Daca ar fi asa... dar nu este în toate cazurile: unele plagiate frapeaza tocmai prin aparenta de furt calificat: insi care nu s-au obosit sa miste o virgula de la locul ei sau insi care s-au obosit variabil prin sinonimizare, periaj stilistic, mistificare, traducere, inversiuni. Multi sunt totusi cei care transporta furtul ca atare, fara niciun sistem de protectie. Si, ceea ce e mai frumos, acestia nu reprezinta integral esalonul redusilor intelectual. Plagiaza fara stil chiar insi extrem de bine cotati la bursa valorilor. „Plagiatorii dovediti cu acte s-au recrutat fara exceptie dintre novicii breslei, în vreme ce asupra adevaratilor corsari ai mintii nu a planat nici macar umbra vreunei suspiciuni [...] Prinsii îngroasa rândurile ageamiilor, ale fraierilor, ale novicilor, ale amatorilor, ale veleitarilor, nepriceputi în a sterge complet urmele ce-i pot da de gol. Ei sunt rusinati pe doua coloane în ziare si reviste, în brosuri si pe încapatoarele pagini de internet, ei sunt târâti prin tribunale... Însa adevaratii experti în plagiat, singurii cunoscatori ai «secretelor» meseriei, au fost, sunt si vor ramâne de-a pururi «negustorii cinstiti»“ de bunuri ale spiritului [...] Am scris, prin urmare, o istorie a ageamiilor, a «fraierilor»“ profesiei... Însa gândul mi-a fost mereu alaturi de neîncoronatii maestri ai genului“, scrie bovaric autorul în „Avertisment“. „Corsarii mintii“ pare cartea micilor gainari, dar e, de fapt, cartea absentilor colosali.
Circumscrierea teoretica a notiunii de plagiat (impuls concentrat în „Avertismentul“ autorului), decorticarea legiferata a notiunii de furt intelectual sunt o problema. Alta problema este identificarea ei practica si blamul aferent. Cel care este plagiat nu e neaparat termenul superior valoric al ecuatiei. Este, în multe cazuri, un ins care detine o proprietate pe care nu stie s-o administreze la realul potential. Vine atunci plagiantul, un speculant cu o viziune superioara asupra problemei, sustrage proprietatea si investeste în ea mai mult si mai bine. În acest caz, furtul e prescris, întrucât s-a facut în beneficiul sistemului, nu numai al individului. Dar, ceea ce e nu mai putin adevarat: el ramâne, în bazele lui elementare, tot un furt. Iar plagiatul functioneaza dupa legile oricarei infractiuni: neidentificat, se prescrie. Mai mult: intra cu ingenuitate în bagajul cultural al epocii, generând, asa cum a fost generat. Un plagiat necunoscut ca atare poate avea efecte, postumitate, discipoli, poate genera o scoala. Demascarea lui ulterioara nu va anula efectele de mai sus. În optica momentului si în cultura Europei de azi, Cantemir nu este impostorul debitor lui Wissowatius, desi Cantemir este, fara dubiu, si impostorul debitor lui Wissowatius. Nici Balcescu nu este numai un importator discret din Florian Aaron. Lipsa de vigilenta (si cultura lipsei de vigilenta) în asemenea cazuri a fost benefica si de bun augur, fiindca în mod cert, cronicarii, Cantemir, Balcescu, Milescu nu ilustreaza doar niste cazuri cosmetizate de hotie intelectuala. (O calitate a „Istoriei“ sale: Al. Dobrescu nu practica indulgente de tipul „dreptul la proprietatea intelectuala a fost târziu reglementat“ etc. Plagiantii avant la lettre nu beneficiaza de aceasta cautiune în verdictul sau, pentru simplul fapt ca „simtul proprietatii intelectuale nu este un câstig al timpurilor moderne [...] Asa cum exista, de când e lumea si pamântul, ticalosi si oameni cumsecade [...] tot asa exista, de când e scrisul, indivizi dispusi sa-si încropeasca o opera din eforturile altora ...“).
„Istoria“ lui Al. Dobrescu n-are cum sa rateze aspectul de rechizitoriu ironic la adresa celulei nationale: intelectualii dintre Carpati si Dunare fura pe rupte, de la principe (Cantemir sigur, Neagoe - paternitate incerta) la ultimul compilator manastiresc. Totusi, ar fi inexact sa deducem ca lor le apartine patentul furtului intelectual calificat. Ceea ce azi se numeste furt calificat se numea atunci circulatie a marfurilor.
Cronicarii si domnii faceau trafic de informatie. Orice individ manipulator de greaca, latina, slava veche sau alte limbi de circulatie era liber si dator sa eviscereze pâna la ultima consecinta orice text – strain sau neaos – tangent cu aria lui de preocupari. Indicarea sursei nu era nici pe departe o obligatie morala, dat fiind faptul ca sursa însasi nu prezenta nicio garantie ca este, ea însasi, o sursa de prima mâna. Conta imens si ideologia. Milescu-Spatarul preia fara probleme din italianul Martini, dar îsi protejeaza textul reideologizându-l (Martini este iezuit), adica cenzurând marcile identitare ale sursei. Voalarea sursei n-are vreo conotatie de orgoliu. Milescu – ins sponsorizat de tar sa realizeze o cartografie stiintifica (o munca de teren) a tarii „Kitaiei“ – n-a lucrat în mod clar sub auspiciile vreunei jene deontologice sau morale: produsul brut pe care l-a prezentat tarului, „însemnarile“ sale, ar fi iesit la fel de bine scrise în orice birou moscovit sau în orice cantilerie moldovineasca dotata, par hasard, cu manuscrise de tipul celui apartinând italianului Martini. Apoi, nu e sigur deloc ca italianul a produs textul în urma unei munci de teren... ceea ce face din textul lui Milescu o fictiune de gradul doi, trei, o fictiune de gradul n la patrat. Milescu a fost în China, dar textul pe care l-a înaintat tarului n-a egalat contravaloarea investita în el. De la „fata locului“, Milescu-Spatarul s-a întors cu un diamant cât oul de porumbel si cu textul lui Martini, puricat à la moldave. Tarul a avut un profit stiintific nul, cultura româna, doar un profit lingvistic: a bifat, o data în plus, dexteritatea traducatorilor ei.
Dincolo de culoarele teoretice si mentaliste pe care le agata, primul si cel mai mare avantaj al proiectului lui Al. Dobrescu este, reiau si subliniez, calitatea lui de istorie si nu de corpus de texte asezate – probatoriu – pe doua coloane.
(Desi, chiar si un simplu index de texte ar fi reprezentat un magnet suficient de puternic si s-ar fi citit pe brânci: sa vedem care pe care a furat: cronicarii pe cine le-au cazut ochii, Cantemir pe Wissowatius, Balcescu pe Aaron, Maiorescu pe Vischer, Trendelenburg, Stuart Mill s.a.m.d. Pentru satisfacerea pulsiunii de terfelizare a autoritatii arhivate si pentru alimentarea cioranismelor curente conform carora suntem si am fost o cultura de mâna a doua. Plecând de aici, unii ar putea identifica la Alexandru Dobrescu un comportament comunard-revolutionar, comunist fara probleme (loveste în elita feudala si burgheza), anarhist, golanesc, revansard, resentimentar, hipercorect politic. Un tatuca al marginalilor si al estropiatilor istoriei. Nu fara motive, proiectul sau ar putea fi încadrat si antipodic, complet dezideologizat, la categoria „roman“: à quoi bon o lista a incompetentelor si a furturilor intelectuale dintr-un peisaj revolut? Fraudele se cer semnalate în timp util, pentru a fi asociate cu notiunea de pedeapsa si de tribunal. Fraudele-spectacol nedemascate la timp si prescrise nu mai prezinta interes decât ca stimul literaturistic. Miza acelui à quoi bon nu mai poate fi decât una gratuita (un full de nexuri si magarii caragialesti), fiindca nu modifica substantial fata culturii române. O amendeaza doar la modul - pe cât de biblic, pe atât de soft-complice: sa ridice piatra aia care n-au o istorie a plagiatului!)
Or, conceptul de istorie a plagiatului e greu compatibil cu acela de justitie, chiar daca baza dura a întreprinderii este reprezentata de o infractiune etica. Mult mai plauzibil mi se pare sa nu consider „Istoria“ lui Alexandru Dobrescu o operatiune etica, de restitutio, ci o poetica. Poetica plagiatului. Cum se face, cine, ce, de unde. Izolarea unei structuri, evolutia conceptului, variante ale praxisului, demagogiile aferente. Avocatii apararii, avocatii acuzarii, refutari, remize, abandonuri, lovituri „cu ciomagul“ (dublul caz de plagiat la Maiorescu fiind mai mult decât elocvent).
Propun aceasta sintagma nu în ideea diminutivarii proiectului, a alterarii mizei lui care, elementar vorbind, poate sa semene destul de bine cu restituirea adevarului despre ineleganta intelectuala a lui x sau a lui y dintre barbatii neamului, sau despre onorabilitatea culturii române ca sistem. Aici nu e vorba de restituirea adevarului sau de remodelarea respectului fata de barbatii neamului. Faptul ca Al. Dobrescu e specialist în verso si-i aduce în fata pe obscurii îndelung penibilizati de canon (tip Aron Densusanu sau „dr. Zotu“), taindu-i timpul de antena lui Eminescu (sifonat destul în polemica cu „dr. Zotu“, în care s-a implicat ca avocat al lui Maiorescu) sau lui Vianu, nu altereaza substantial adevarul consacrat despre Maiorescu. De ce? Fiindca adevarul despre Maiorescu este dedus din „Maiorescu“ (personaj istoric-finit) plus „mostenirea lui Maiorescu“ (retea inamendabila si, repet figura, cu circumferinta nicaieri). „Maiorescu“ poate – si e necesar sa fie – sanctionat retroactiv, pe puncte. Dar nu poate fi demis din functiile pe care le detine; sistemul l-a însurubat ireversibil.
Desi plantata pe un versant neprielnic concluziilor faste, „Istoria“ lui Al. Dobrescu emana încredere si optimism. Retroactive, evident. Al. Dobrescu este un istoric al plagiatului, nu un detectiv in actu. Ceea ce înseamna ca alti vigilenti au descoperit la timp ceea ce domnia sa înseriaza si integreaza în structuri. Ceea ce înseamna, mai departe, ca în astrograma culturii române n-au actionat doar doua specii canonice: briliantele cinstite suta la suta si rauvoitorii idioti suta la suta. A fost loc si de alta combinatie: briliantele nu foarte cinstite si rauvoitorii nu prea idioti*. Ar fi, într-adevar, prea sumbru peisajul unei culturi românesti de secol XIX în care Maiorescu straluceste printre idioti, pe criteriul „în tara orbilor, chiorul e împarat“. Mult mai eligibil e un peisaj în care Maiorescu are concurenta, în care este periclitat de insi care-i sunt mai mult sau mai putin echivalenti intelectual.
Optimismul de care vorbeam de aici rezulta, din cazurile de piraterie cu staif: e laudabil ca s-au gasit, în epoca, insi cu competentele necesare identificarii si argumentarii unui plagiat „la nivel înalt“. Se plagia, corect. Dar promptitudinea cu care erau descoperite multe dintre ele reprezinta tot un indice valoric si un barometru cultural. Tehnologia furtului si a depistarii avansau în paralel.
Al. Dobrescu pleaca de la o lista de personalitati consacrate/ o masa culturala canonizata. Simuleaza epurarea listei prin dovedirea plagiatelor, dar implica, totusi, o concluzie paradoxala: contestatul si contestatarul nu se substituie (pe criteriul Zotu are dreptate, îl punem, deci, în locul lui Maiorescu), ci se aduna (pe lânga Maiorescu, l-am câstigat pe Zotu). Oricât de ascetica ar parea, în urma epurarilor efectuate, lista finala a lui Al. Dobrescu reprezinta o suma, nu o diferenta.
* Printre aptitudinile de polemist ale lui Maiorescu figura, fara dubiu, si arta de a-si proteja imaginea, în priza cu bagatelizarea adversarului. Maiorescu raspunde scurt si sec (si atunci adversarul trebuie sa se bucure, fiindca exista), raspunde prin avocati (tip Eminescu, Slavici), sau nu raspunde deloc. Cazurile în care Maiorescu n-a raspuns personal, ci prin delegatie sau deloc nu trebuie confundate cu cazurile în care Maiorescu nu s-a obosit sa raspunda pentru ca adversarul era nul. În cele doua cazuri prezentate de Al. Dobrescu în „Istorie“ - cazul Aron Densusanu si cazul Zotu, Maiorescu n-a raspuns pentru ca a fost încuiat de adversar. Ambiguitatea ne-raspunsului trebuie citita si pe dos - si în rationamente de acest tip e specialist Al. Dobrescu: nu din superbie si hipercompetenta n-a raspuns Maiorescu, ci din dorinta de a musamaliza, de a nu face publicitate furtului sau dovedit.
În ceea ce-l priveste pe „dr. Zotu“, abilitatea polemista a acestuia, reactia rapida, bine controlata logic si stilistic îi ofereau lui Maiorescu un echivalent intelectual pe care ar fi trebuit sa-si faca onoarea de a-l recunoaste si altfel decât trecându-l sub tacere.