Ion Barbu (I)
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura » pagini de dictionar
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Înca din adolescenta, aproape tot ceea ce întreprinde Ion Barbu se constituie fie ca o provocare intentionata, fie ca o reactie (uneori întemeiata, alteori umorala) ce întrece cu mult, în intensitate si anvergura, stimulul initial. În liceu, fiindca tânarul Vianu, „mai aparent genial“, compune si traduce poeme, încearca sa-l imite si se gândeste sa înceapa tocmai cu Baudelaire. Efectul nu e din nefericire cel scontat, dimpotriva, Vianu îl „mortifica“ prin ironii; si atunci novicele se va încapatâna sa-i demonstreze ca poate „la rigoare simula poezia“ atât de bine, încât sa-l oblige pe ironicul prieten sa scrie o carte despre el. (Astfel ca, peste ani, pe deplin consacrat si în poezie, si în matematici, Ion Barbu va marturisi: „Cariera mea poetica sfârseste logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme“.)
Stimulul din tinerete e poate mai putin cunoscut; dar reactia, adica opera poetica a lui Barbu (si a doua reactie, cea critica, la ea: studiul lui Tudor Vianu din 1935) intra în canonul literaturii române. Liceanul exceptional dotat pentru matematici este la un pas de repetentie, pentru ca nu îl intereseaza deloc anumite materii. Ca militar, risca la un moment dat, din cauza atitudinilor nonconformiste, sa fie trimis în fata Curtii Martiale. Nu se va ajunge chiar aici, însa la sfârsit, când toti colegii sai devin ofiteri, tânarul insurgent se alege cu gradul de plutonier. Dupa razboi, în toamna lui 1919, îl viziteaza pe E. Lovinescu în ziua înmormântarii lui Vlahuta si provoaca si aici o scena suculenta, relatata ulterior în „Memorii“ de marele critic. Îsi ia pseudonimul Ion Barbu, pentru ca nu are curajul „de a amesteca pe geometru în poezie“; si, oricum, numele matematicianului i se pare ca „are ceva lautaresc în sunet“.
Barbu este de altfel numele de familie anterior al tatalui sau, pe care un profesor de liceu avusese placerea sa-l modifice, în urma unei mângâieri meditative a barbiei („barbilia“, pe latineste). Modificând, acum, mai vechea modificare, autorul ajunge asadar în punctul initial – mai ales ca bunicul pe linie paterna, mester zidar tragându-se din mahalaua bucuresteana Omul de piatra, fiu de român macedonean, se numise el însusi Ion Barbu. Luându-i numele, scriitorul va considera ca e de datoria lui sa-i lase glasul „sa se faca auzit“ în poemele sale de atmosfera balcanica.
Aflat la doctorat în Germania, la Göttingen, sentimental-aprigul matematician-poet duce o viata de boem exuberant, insatiabil. Evolueaza „ca un vultur“ în domeniul cuceririlor erotice si le inventariaza apoi scrupulos, nu usor (datorita numarului lor), dar cu o vizibila satisfactie, în scrisorile catre bunul sau prieten, seriosul si cumintele Tudor Vianu. De dragul acestuia, se muta de la Göttingen la Thubingen, si aici o întâlneste pe Gerda Hossenfelder. Don Juan-ul balcanic o cere imediat în casatorie, astfel ca rasa teutona va fi transplantata pe sol românesc: mai întâi la Giurgiu si apoi la Bucuresti, unde freneticul Barbu este profesor suplinitor de matematica. În timpul orelor predate, profesorul, indignat de „evidenta nestiinta matematica“ a elevilor, îsi regaseste uneori seninatatea pierduta citindu-le din poemele lui Poe, Mallarmé, Rimbaud, Rilke.
La sfârsit de an, nu le strica învataceilor sa li se predea, doua-trei ore, filozofie matematica. Originalul profesor suplinitor ajunge asistent, conferentiar si apoi profesor universitar. Pentru el, „geometria elementara nu e numai o categorie seaca, didactica, ori paradisul arhaic si naiv al gândirii matematice; dar, dimpotriva, un model al esentialitatii si elegantei formularii, un clasicism“. Se considera un reprezentant al Programului de la Erlangen, conform caruia cercetarea matematica majora „primeste o organizare si o orientare învecinate cu aceea a functiunii poetice, care, apropiind prin metafora elemente disjuncte, desfasoara structura identica a universului sensibil“.
Elementele disjuncte vor fi în continuare apropiate, prin metafora poetica, prin organizarea matematica, dar si prin însesi activitatea si viata lui Ion Barbu: nonconformist inepuizabil, sergent în toate razboaiele, mereu cu câte o provocare proaspata în ranita. Una fiind si colaborarea, dupa 6 septembrie 1940, în presa legionara, „accident“ regretat ulterior, însa nu suficient de convingator. Temperamentul sau coleric, reactiv, orgolios si susceptibil, e bine fixat în polemica antologica – nu numai de idei, ci si de afecte – cu Arghezi. La capatul rasunatorului schimb de focuri publicistice si epistolare, turbulentul poet al Ideii descopera un înduiosator element comun: „Mi-ar parea rau sa ma cert cu dumneata, fiindca tii oarecum la câini“.
Sarcasticul polemist s-a contaminat asadar de marea slabiciune a omului pentru animale, pentru câini în primul rând. Plângând cu lacrimi amare la moartea fiecaruia dintre numerosii sai patrupezi, eseistul necrutator va scrie pe un biletel, cu putin timp înainte de moarte, urmatoarele rânduri: „Daca atunci când ma voi prezenta acolo nu-mi vor iesi înainte toti câinii mei, îti neg, Dumnezeule, existenta.“ Grav bolnav, Ion Barbu moare pe 11 august 1961 – si, ca un fel de ermetism în sfârsit dezlegat, a doua zi dupa înmormântare, salcia din curtea casei sale, în care poetul vedea un copac sacru, s-a prabusit deodata, din cauza unei furtuni, peste mormintele mult-iubitilor si credinciosilor sai câini. O reactie aproape fireasca a naturii, la moartea unui poet de o originalitate stranie, intens expresiva si provocatoare: o sinteza de apolinic si dionisiac.
În numai doisprezece ani, poetul care debutase în „Literatorul“ lui Macedonski (cu poezia „Fiinta“) ajunge la o deplina consacrare. Frecventeaza asiduu cenaclul Sburatorul, publica versuri în revista cu acelasi nume, ca si în „Umanitatea“, „Cuvântul liber“, „România noua“, „Contimporanul“, „Viata româneasca“, „România noua“, „Cugetul românesc“, „Cetatea literara“, „Hiena“, publica „Dupa melci“ (placheta ilustrata însa complet inadecvat, ca o carte pentru copii), intra în „Antologia poetilor de azi“ a lui Ion Pillat si Perpessicius cu poemele „Paun“ si „Uvedenrode“, iar în istoria literaturii române cu volumul „Joc secund“ – ce marcheaza, într-un mod simbolic, si sfârsitul carierei sale poetice.
Eseurile si articolele critice pot fi grupate, din punctul de vedere al (vehementei) ideatiei, într-o perioada relativ mai cuminte (între 1920, anul când debuteaza ca eseist în „Umanitatea“, cu o recenzie la un volum de versuri al lui Nichifor Crainic, si 1921, când matematicianul pleaca în Germania pentru doctorat) si una efectiv incendiara, între 1927 si 1930. Articolele publicate acum, în „Ideea europeana“ („Poetica domnului Arghezi“ si „Evolutia poeziei lirice, dupa E. Lovinescu“), „Viata literara“ („Poezia lenesa“), „Ultima ora“ („Rasaritul crailor“, „Legenda si somnul în poezia lui Blaga“) si „Vremea“ („Salut în Novalis“) evidentiaza, spectaculos ca un foc de artificii al spiritului, un crez (si un program) estetic: cel al poeziei pure, fixat mai ales polemic, în contradictie cu. Poezia „trista de însasi tristetea materiei“ a lui Arghezi („fara mesagiu, respins de idee“), sincronismul lovinescian „ca o verzuie pasta“, cu a sa „durata curenta“ ce se cere concurata printr-o poezie ridicata la totala depersonalizare, poemele în stil „pastis sau pestrit“ ale gândiristilor, de la care Barbu se întoarce „cu un dezgust ilimitat“, noile curente poetice, avangardiste, în care, sub o „obraznica insurectie“, se ascund de fapt procedee zoliste, si deci o „iremediabila ratare“; în fine, ca o apoteoza (sau, poate, ca o apocalipsa), întreaga „poezie lenesa“ (fie ea constructivista ori folclorica, simbolista ori verista) a epocii sale, care nu poate sa iasa din „acest tabiet al romantei si al elegiei“ si sa ajunga la „experienta si transfigurare“, fiind salvata de „inanitatea totala“ numai prin Blaga si Philippide – toate acestea constituie un veritabil cliseu, o esentializata imagine fotografica negativa, ce trebuie developata pentru a se obtine distributia specific barbiana a luminii si umbrei: un joc secund, mai pur.
Cu un caracter cvasi-circumstantial dupa 1930, productia literara a lui Ion Barbu (aparuta în „Falanga“, „Pan“, „Revista Fundatiilor Regale“, „Revista literara“) stârneste interesul mai ales prin acele piese („Cuvânt catre poeti“, 1941, „Protocol al unui club Mateiu Caragiale“, 1947) în care – de data aceasta prin elogiu, iar nu prin ocara – poetul se defineste. Prefata scrisa pentru volumul de debut al lui Dan Botta („Veghea lui Roderick Usher“), conceputa ca o parafraza dupa Edgar Allan Poe, are o intensa expresivitate rasucita-n sine, dar si o valoare functionala, caci ea caracterizeaza si lumineaza, indirect, dintr-un unghi perfect, sistemul poetic si valoric barbian.
Extrem de critic fata de majoritatea formulelor poetice ale epocii, Ion Barbu nu a manifestat mai multa îngaduinta nici fata de propria productie lirica – pe care o cerne printr-o sita foarte fina, astfel încât ceea ce ramâne, la urma, în volum sa-l reprezinte cu adevarat. Luciditatea maxima a poetului solicita o exegeza critica pe masura si ridica un euristic semn de întrebare: daca Barbu trebuie analizat în evolutia sa, asadar dintr-o perspectiva diacronica, fixând etapele devenirii lui (solutia Tudor Vianu) – ori, dimpotriva, se cere interpretat exclusiv prin prisma volumului „Joc secund“, mai exact, a ordinii celor trei cicluri de aici (solutia Ovid S. Crohmalniceanu). În primul caz nu se tine cont de vointa poetului însusi, extrem de atent la felul în care îsi alcatuieste volumul (si chiar la prezentarea sa grafica: dezamagitoare în „Dupa melci“, în spiritul cartii la „Joc secund“) si comunicând, prin ordinea ciclurilor si a poemelor, un anumit mesaj. În al doilea caz, ramân în afara discutiei numeroasele poeme pe care autorul nu le-a mai publicat, din varii motive (cel mai important: ca nu-l exprima întru totul), în volum. Pe de alta parte, o poezie atât de dificila precum cea a lui Ion Barbu nu poate fi înteleasa pe deplin (în masura în care acest lucru e posibil) daca este cercetata numai în punctul ei cel mai înalt si totodata terminus.
Astfel ca cele doua variante de analiza si interpretare trebuie creditate alternativ, urmarind mai întâi evolutia lirica pâna la punctul culminant reprezentat de „Joc secund“ si reproiectând apoi, prin interpretarea acestuia, lumini asupra traseului parcurs.