Povestea vorbelor (II)
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura » texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Saptamâna trecuta îmi încheiam prima parte a comentariului la volumul „Povestea vorbelor“, al lui Ioan Adam, cu observatia ca cele mai multe dintre expresiile pe care le datoram memoriei colective a vorbitorilor de limba româna nu doar evoca o întreaga istorie – nu o data zbuciumata, tragica – ci se încarca de noi sensuri în prezentul nostru si capata o noua expresivitate în contact cu realitatea actuala. Promiteam ca ma voi referi, între altele, la „A lua cu japca, a lua cu hapca“.
E drept, astazi, ceea ce defineste atât de sugestiv amintita expresie se ascunde sub o delicata si sonora formula latineasca (ca doar de la Râm ne tragem!): restitutio in integrum. Dar pâna a ajunge la asemenea „rafinarii“, cum ar zice un celebru personaj al lui Caragiale, povestea lui „a lua cu japca“, în spatiul românesc, este mai lunga si plina de delicii semantice. Problema e tratata, în cartea la care ma refer, sub „aspectul lingvistico-filologic“. Japca este un cuvânt vechi. Autorul îl descopera si în „Povestile unchiasului sfatos. Basme pagânesti întocmite de Petre Ispirescu“, aparute în 1879 si prefatate de Alexandru Odobescu: „Sa nu poata lua cineva cu japca din aceste merisoare“. Aflam din cercetarea lui Ioan Adam ca „Mai demult, în timpuri de insecuritate si abuzuri administrative, asemanatoare în buna parte cu cele actuale, existau si cuvinte derivate precum japcan, japcus, japcanitor (prin care se faceau referiri la jefuitori), japcaneala (pentru care azi avem la îndemâna sinonimele jacmaneala, jacmanie si jecmaneala, provenite din etimonul maghiar zsakmany) si, fireste, japcanit, termen indicând pâna prin secolul al XIX-lea victima“. Care, aceasta din urma, era, mai ales, taranul român. Japca, cuvânt „pagânesc“, este, stabileste Ioan Adam, de origine bulgareasca, zabka însemnând în limba bulgara: lat, cursa, adica „un fel de lasou cu care se imobilizau de la distanta adversarii ori caii acestora“. Obiceiul a fost adus în Europa de triburile protobulgare, venite din zona Volgai, în secolul al VII-lea. Cu zabka se prindeau vite, cai, hotii cerând apoi în schimbul acestora „grase rascumparari“. Tot de origine bulgara este hapka din expresia – binecunoscuta si ea – „a lua cu hapca“. În bulgara hapka înseamna bucata, îmbucatura. Pe scurt, „a lua cu japca“ si „a lua cu hapca“ definesc hotia, raptul. I se ia cuiva un bun, pe nedrept, cu de-a sila. De pilda, deposedarea taranilor de pamânt – vezi Alecsandri, Creanga, din care citeaza autorul – ori, în zilele noastre, de preferinta deposedarea statului, a comunitatilor locale de imense averi, multe care nu au apartinut niciodata celor în proprietatea carora intra acum nu o data fraudulos. Mai grav e ca nedreptatii i se confectioneaza si un fals temei legal. Anul trecut, prefectul de Suceava denunta public ceea ce el numea „mafia retrocedarilor“, formata din avocati, judecatori, functionari publici, care confectioneaza documente fictive, tocmesc martori mincinosi etc. Asa s-au trezit administratiile locale ca indivizi care nici nu au calcat vreodata pe aici, nici nu stiu bine unde se afla România, printi mai mult sau mai putin legitimi, invocând ascendenti care le-ar fi lasat mosteniri de sute de mii de hectare de padure, cladiri ce adaposteau pâna mai ieri institutii de cultura (un exemplu: Muzeul Teatrului din Iasi, fosta casa a familiei Alecsandri, singurul muzeu cu acest profil din România), scoli, asezaminte spitalicesti, parcuri dendrologice etc. au dobândit averi uriase. Au fost revendicate chiar si cartiere întregi din marile si micile orase ale tarii. În judetul Bacau au fost expropiati a doua oara pâna si veteranii de razboi sau urmasii acestora de hectarul de padure care li s-a dat cu acte în regula, ca rasplata, mai degraba simbolica, pentru sacrificiul si suferinta lor. Ceea ce s-a japcuit în România postdecembrista, îndeosebi în ultimii trei ani, este fara egal în Europa de dupa caderea Zidului Berlinului“.
Dar sa ne întoarcem la „povestea vorbelor“ si sa ne oprim la întâmplare asupra unei alte zicale, de fapt o superba metafora mereu proaspata: „A-si arata arama, a-si da arama pe fata“. Istoria ei, urmarita cu acribie de Ioan Adam, ar începe, din punctul de vedere al atestarii deopotriva literare si literale, odata cu „Povestea Vorbii“ a lui Anton Pann. Acest mare clasic al nostru care ne-a lasat o cronica a „naravurilor rele“ – lenea, hotia, minciuna, nerozia s.a. – are si doua capitole consacrate „naravului“ betiei unde întâlnim si expresia amintita. Recitim împreuna cu Ioan Adam: „Vinul, tuica cui îi place n-are cu ce sa se-mbrace./ Betivul când trece pe punte închide ochii sa nu vaza apa./ Arama omului la betie se arata./ Hotu-nvata la hotie si betivul la betie./ Sa bei pân' t-o iesi parul pân caciula si camasa pân izmene./ Dar/ Cine sa ia dupa musca ajunge la balegar./ Ca/ Cine bea pân' la-mbatare nume bun în lume n-are“. Originea expresiei este de „natura monetara“. E vorba de banii care „aveau un miez de arama sau de bronz, acoperit cu un strat de aur sau de argint; circulând din mâna în mâna, poleiala acestor rondele disparea si astfel aliajul nepretios... se da în vileag“. La noi, la români, fenomenul a fost favorizat, amplificat de împrejurari istorice specifice, care nu au permis baterea constanta, sistematica de moneda proprie. „Les faux monnayeurs“, ca sa preiau si eu, precum Ioan Adam, faimoasa sintagma-titlu a lui André Gide, între care chiar domnitorii emiteau adeseori asemenea monede calpe. Un exemplu: „În 1662, ultimul domn moldav care bate moneta (asa îl ortografiaza autorul – s. mea) proprie, Eustratie Dabija, voievodul cu înclinatii potatorice evocat de Eminescu, falsifica silingii emisi pentru orasele baltice Riga si Elbing, provocând o grava si lunga criza economico-financiara în Polonia“.
În Principatele Române a aparut paraua de argint, introdusa în 1687, de Soliman al II-lea. Era „moneda divizionara de mica valoare pe care o stim din expresii ca „A nu avea (nici o) para chioara“ sau „Nu face nici o para chioara“. În lucrarea „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“, – una dintre sursele lui Ioan Adam – Lazar Saineanu informeaza ca leul vechi era împartit în 40 de parale. Sistemul monetar al turcului avea sa se bulverseze, si el, destul de repede, dupa obiceiul locului, încât în vremea lui Caragea circulau, conform unei precizari a lui Nicolae Filimon, pe care scriitorul o face într-o nota de subsol de la sfârsitul capitolului X al romanului „Ciocoii vechi si noi“, vreo 13-14 monede de diferite valori. Încât, concluzia lui Ioan Adam este cum nu se poate mai îndreptatita: „N-a fost deloc usoara viata românilor pâna la introducerea monedei nationale, leul. Nu-i vorba ca nici dupa aceea...“ Ne-am ales însa cu un câstig – lingvistic, dar mai ales moral – incomparabil mai însemnat decât cel banesc. Si anume cu o expresie de o mare forta de sugestie care sanctioneaza „fondul ascuns si rau al firii“, într-un spatiu, numit si carpato-danubiano-pontic, unde, e drept, prisosesc istetimea, umorul, imaginatia debordanta, dar au cam lipsit si lipsesc caracterele. Valoarea acestei constructii filologice a fost definitiv legitimata, inclusiv de condeiul românesc cel mai înzestrat: Eminescu. Sa-l lasam pe el sa vorbeasca si în numele nostru, al celor de azi si dintotdeauna: „Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca/ Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca,/ Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela,/ Astazi altii sunt de vina , domnii mei, nu este-asa?/ Prea v-ati aratat arama, sfâsiind aceasta tara,/ Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,/ Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,/ Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti – niste misei!“. Citat de Ioan Adam în acest context, acest fragment de poem-pamflet ne tulbura profund prin actualitatea sa frapanta.
Sa ne mai miram de opintelile „mititeilor“ si „miseilor“ care au ca tinta darâmarea mitului Eminescu?! Puse în manuale, stihurile sale, precum cele de mai sus, pot deveni adevarate bombe pentru ei. Sau, mai bine zis, pentru imaginea lor, o obsesie a jefuitorilor nostri de azi.
În fine, zabovesc o clipa asupra povestii cunoscutei si des folositei zicale: „A(-si) lua lumea-n cap“. Fireste, Ioan Adam este interesat si în acest caz de când si cum a aparut. Cercetatorul depisteaza într-un articol aparut în revista „Vatra“, în 1895, ceea ce scria George Cosbuc. Poetul credea ca „îndrazneata“ metafora – nu e un product al fantaziei, ci al realitatii“, mai mult este „esenta unei tragedii sfâsietoare din trecutul istoric al nostru“. Se pare ca originea zicalei ar putea fi tot un fapt de istorie, produs „în secolele al XVI-lea si al XVII-lea, când voievozii n-au mai avut nevoie de tarani liberi pentru a le sustine efortul militar. Bizuit pe pâlcul sau de calareti, cutare ori cutare boier („pamântean“ sau „naturalizat“) lua cu japca pamântul taranilor si muta cu anasâna brazda de hotar“. Din pacate, ca întotdeauna, la noi, nu jefuitorul, ci jefuitul trebuia sa demonstreze ca ceea ce i-a fost luat îi apartine: „Din sfoara de mosie în litigiu, razesul pagubit si neamurile sale luau câte o brazda de pamânt si parcurgeau cu ea în cap, hotarele cu pricina, jurându-se amarnic“ ca pamântul de pe cap era al lor, era lumea lor. Ioan Adam conchide: „...Cât de eficiente s-au dovedit aceste blesteme si cât de putini voievozi au avut suflet s-a vazut în timp: tot mai multi tarani si-au luat lumea-n cap. Si-au pierdut pamântul, asa cum cei de azi îsi pierd tara (si autorul mentioneaza câteva cifre oficiale privindu-i pe cei care au plecat pe alte meleaguri sau au renuntat pur si simplu la cetatenia româna – n. mea), dar s-au ales cu o metafora enorma, unica în lume ca masura suprema a disperarii“. Tot e ceva!
„Povestea vorbelor“, carte de suflet, cum marturiseste Ioan Adam , este, întâi de toate, o carte de învatatura, dar si o scriere cu remarcabile virtuti epice. Eseurile ce o compun sunt niste autentice, delectabile naratiuni, cu o sumedenie de personaje istorice, evenimente si întâmplari. Lectura ei este literalmente pasionanta. Ce spectaculoase si fascinante pot fi filologia, lingvistica, etimologia si altele, cu care cei ce am studiat Literele ne-am luptat din greu si silnic la vremea când ele erau doar niste discipline de examen, o data intrate, asazicând, sub un condei de scriitor. În „Nota autorului“, Ioan Adam atrage luarea aminte: „În pofida celor cinci secole de atestare documentara, scrisul românesc este totusi unul tânar. Sunt convins ca unele expresii îi sunt mult anterioare, datând din vremurile românitatii incipiente. Un cititor instruit ar putea recompune singur o „istorie secreta“ a românilor folosind drept repere pentru asta chiar zicalele lor“.
„Povestea vorbelor“, editata la „Paralela 45“, este o carte cum nu se poate mai incitanta (si) din acest punct de vedere. Criticul si istoricul literar cu imaginatia ideilor, dublat de filologul subtil si pasionat, anima istoria cuvintelor si a zicalelor, de la origini pâna în prezent, într-un mic tratat sui generis de recompunere, în fond, a unui suflet colectiv ce dainuie în patria limbii si literaturii române. Un suflet, din pacate, din ce în ce mai vlaguit, cu un epitet definitoriu pe care îl împrumut de la reputatul istoric Florin Constantiniu.