Independenta regiunii Kosovo si o posibila noua dogma data de Vatican
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Bogdan Duca
Conform titlului, acest articol ar trebui sa se ocupe de doua chestiuni separate: independenta proclamata a regiunii separatiste Kosovo si o chestiune mult mai „teologica“, dorinta unor înalti prelati catolici de a vedea formulata si proclamata ex cathedra de catre Papa o noua dogma cu privire la Fecioara Maria.
Esecul utopiei globaliste
Din punctul meu de vedere, între aceste doua evenimente exista o anumita legatura. Ea se regaseste în refuzul, subconstient sau nu, de a se asuma o cale de regasire a unitatii si de constituire a comuniunii în logica data de realitatile traite în secolul trecut.
Globalizarea este un fenomen natural, firesc, propriu naturii umane. Atâta timp cât procesul globalizarii se face asumându-se în toate aspectele sale realitatea ciocnirii si a conflictului dintre civilizatii, acest proces dramatic poate fi considerat, foarte bine, ca fiind un soi de motor al istoriei, care, cu toate razboaiele presupuse, cu toate civilizatiile asimilate sau anihilate, asigura viata pe acest pamânt.
Când procesul globalizarii este ideologizat, lucrurile nu mai stau chiar asa de ok. Aceasta pentru ca aceste ideologii (si mai ales ideologiile propagate de noua stânga) reusesc, prin discursuri foarte frumoase, prin predici foarte reusite, sa încerce înlocuirea vietii cu... pacea, aceasta din urma înteleasa, de catre occidentali cel putin, ca o capitulare.
Dupa Primul Razboi Mondial, trendul international a fost cel al gasirii cailor de încheiere a istoriei prin instaurarea unei paci mondiale, a unei ordini globale care sa stea sub semnul depasirii nationalismelor, depasirii divergentelor, respectului reciproc, tolerantei, ecumenismului si a economiei de piata.
Perioada interbelica si cel de-Al Doilea Razboi Mondial au atras atentia celor care visau la o noua ordine mondiala pe fundamente democratice ca nationalismul, acest copil al modernitatii, le este un dusman periculos. Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Cortina de Fier a aratat ca adversarii se pot regasi în familie. Stânga globalista, din lagarul socialist sau din Occident, a încercat sa ideologizeze acest proiect idealist.
Dupa prabusirea Uniunii Sovietice si a satelitilor sai, atât dreapta cât si stânga occidentala pareau sa creada ca noua ordine mondiala poate fi în sfârsit instaurata. Neoconservatorul (pe atunci) Francis Fukuyama a scris celebrul sau text „Sfârsitul istoriei“. 11 septembrie 2001 a naruit aceste sperante, cel putin pentru o parte a dreptei. Razboiul împotriva jihadismului a aratat, celor care doreau sa vada, ca proiectul unei lumi unite sub semnul pacii, ecumenismului si democratiei a ramas tot o utopie.
Si iata ca ajungem în anul Domnului 2008. Razboiul împotriva jihadismului începe sa fie câstigat de catre fortele occidentale. Fidel Castro, unul dintre ultimii mohicani ai comunismului hard, s-a retras de la guvernare. China descopera, treptat, ca modelul lui Deng Xiao Ping, „o tara, doua sisteme“, nu poate functiona. Sistemul mai puternic – în cazul nostru, economia de piata cu toate valorile sale – va învinge sistemul mai slab.
Unicii care par sa pericliteze sistemul sunt occidentalii însisi, cu toleranta lor exagerata, cu multiculturalismul, cu pacifismul lor ideologizat, cu obsesia autocriticii si cu adoratia în fata alteritatii.
Orbirea Kosovo
Iata însa ca ni se mai rezerva si alte surprize. Ma voi referi la doua dintre ele: acceptarea nationalismului ca instrument în politica internationala contemporana (cazul Kosovo) si încercarea de revenire a Bisericii Catolice, ca actor sine qua non pe scena lumii.
Ambele evenimente sunt, din punctul meu de vedere, semnale ale unor noi schimbari care vor afecta, într-un fel sau altul, instalarea utopiei unei lumi democratice, mai bune, pe acest pamânt. Probabil ca civilizatia occidentala va câstiga definitiv razboiul împotriva jihadismului, dar mai mult ca sigur nu va putea sa instaureze o noua ordine mondiala. Si, mai cred eu, e foarte bine ca este asa.
În fapt, departe de a încuraja o utopie sau alta, ar trebui, cred eu, sa încurajam concurenta dintre aceste proiecte utopice în speranta ca vom ajunge la un moment dat sa respectam definitia popperiana a democratiei, ca armistitiu pâna la sfârsitul lumii al celor care cred într-un adevar absolut.
Independenta regiunii Kosovo ar fi trebuit sa fie un subiect marginal. Când pe continentul european toate popoarele viseaza la integrarea în Uniunea Europeana, ca unica garantie a prezervarii propriei identitati (desi ineptiile forurilor U.E. sau ale Consiliului Europei ridica mari semne de întrebare cu privire la ce va însemna, în timp, identitatea europeana), câteva populatii, cu o cultura politica primitiva, precum bravii cetateni rusofoni din Transnistria, gagauzii, secuii si albanezii kosovari, viseaza la întemeierea unor state nationale proprii. Desigur, niste cazuri de retard politic, dar ce ne facem atunci când acestor cazuri de retard politic li se da atentie si, mult mai grav, credit de catre marile puteri?
Kosovo si-a proclamat independenta, iar tari precum Statele Unite, Marea Britanie, Franta si Italia s-au grabit sa o recunoasca. Tara nou înfiintata nu este numai rezultatul unui puseu de nationalism, ci este o tara majoritar musulmana, având ca istorie recenta activitatile „eroice“ ale unei organizatii teroriste, UCK – despre ale carei crime s-a vorbit din ce în ce mai putin. Kosovo, recunoscut ca stat independent, a fost, ca si Bosnia musulmana, câmp de antrenament, spalare de bani si centru de recrutare pentru adeptii jihadismului, radacinile Al Qaeda ajungând pâna în Balcani. Actualii lideri ai republicii Kosovo sunt, la rândul lor, personaje cel putin dubioase, foarte departe de dimensiunea istorica a rolului politic pe care îl joaca.
SUA - o politica externa inconsistenta
Dar atunci de ce se îngaduie oare aceasta recrudescenta a nationalismului? Cred ca raspunsul este unul simplu: marile puteri sunt îmbolnavite grav de morbul multiculturalismului. Respectul fata de ambitiile istorice ale unor populatii cu o cultura politica primitiva este mai important decât interesele civilizatiei occidentale. Daca o astfel de reactie este „fireasca“ cumva, privind din perspectiva Uniunii Europene (desi de la Franta lui Sarkozy ar fi trebuit sa ne asteptam la altceva), atitudinea Statelor Unite este cel putin discutabila.
Americanii se pare ca sunt constanti cu o politica externa ce si-a dovedit pâna acum ineficienta, politica creatoare de deficit de imagine. Constanta politicii externe americane este tocmai... inconstanta.
Statele Unite pot sa lupte împotriva jihadismului în Afghanistan si Irak (iar eu sunt primul care sa îi sustin în acest demers), dar pot sa fie mai departe aliati cu Arabia Saudita (patria ideologiei wahabite). SUA poate sa îl rastoarne pe Sadam Hussein, dar negociaza cu un Kim Jong Il, sau poate sa îngaduie unui tiran absurd precum Ahmadinejad sa conferentieze la o universitate din Ivy League.
Ceea ce lipseste în mod categoric strategilor occidentali este tocmai întelegerea în ansamblu a fenomenelor politice. Daca Europa occidentala, secularizata si slabita sufleteste de ideologiile stângii, este incapabila sa îsi asume o întelegere teologico-politica a conflictului dintre civilizatii, Statele Unite ar trebui sa fie mult mai responsabile. Din pacate însa, analize teologico-politice precum cele ale lui George Weigel par sa nu conteze în strategiile de politica externa americana. Iar daca politicienii americani nu au încredere în universitari, macar sa îsi asculte proprii lor aliati locali, care au sanse sa cunoasca mult mai bine realitatile regionale decât strategii de la Washington D.C..
O dogma nu atât de inocenta
Acum, parasind Balcanii, sa ne îndreptam spre Vatican. Pontificatul lui Benedict al XVI-lea a fost asezat de la bun început sub semnul valorilor conservatoare. În mod sigur, Papa Ratzinger nu este un liberal si un reformator, ba e chiar o persoana ce se va opune oricarei liberalizari a credintei. Un asemenea Papa este mai mult decât util pentru o Biserica ce, în ultimii 40 de ani, a alunecat pe panta unui modernism prost înteles, preferând un crestinism fast-food unei credinte cu adevarat hranitoare.
Dar iata ca pe masa de lucru a Papei se gaseste o propunere pe care, sper din toata inima, acesta o va respinge. Este vorba despre proclamarea unei noi dogme mariane, în care Fecioara Maria sa fie recunoscuta ca si co-mântuitoare si avocata a neamului omenesc pe lânga Hristos.
O sa spuneti: ce treaba are proclamarea unei noi dogme cu... Kosovo si cu diferitele viziuni asupra noii ordini mondiale?
Biserica Catolica a fost secole de-a rândul generatoarea unor proiecte mundane de ordine mondiala. Respublica Christiana a fost una dintre aceste utopii. Autoritatea în virtutea carora Biserica Catolica a putut fi catalizatorul unor sperante politice era tocmai darul Bisericii de a pastra si administra Adevarul. Autoritatea Bisericii provine de la Dumnezeu si se manifesta si prin capacitatea acesteia de a arata, chiar si suprarational, Adevarul. Dogma, înteleasa ca adevar revelat, descoperit Bisericii si proclamat de Biserica, este „instrumentul“ acestei autoritati.
Daca Bisericile din Rasarit au fost ceva mai rezervate cu proclamarile lor dogmatice (chiar viziunea lor teologico-politica fiind straina de nevoia gasirii si utilizarii unui izvor de autoritate pe acest pamânt), Biserica Romei a jucat, din ratiuni istorice obiective, rolul de pastratoare a civilizatiei într-o lume primitiva, de mama a popoarelor. Toate acestea au implicat, desigur, consecinte nefaste pentru viata si imaginea Bisericii Catolice.
Modernitatea a vazut în Biserica principalul adversar ideologic, silind-o pe aceasta sa se separe de stat si sa îsi piarda buna parte din privilegiile politice. Secolul XX a fost timpul asumarii de catre Biserica a unor proiecte politice care nu au fost teologice. Lupta împotriva socialismelor, nevoia delimitarii de extremismul de dreapta au facut ca Biserica sa lase impresia ca accepta, cel putin, modelul politic democratic si capitalist.
Deschiderea Bisericii Catolice catre ecumenism, asumarea greselilor trecutului si refuzul de a-si mai asuma imaginea medievala, de unic izvor al adevarului si legitimitatii, au fost caracteristicile evolutiei Bisericii în secolul trecut. Toate acestea nu s-au facut fara regretabile devieri spre un crestinism fast-food, spre un socialism crestin, deloc sanatos.
Papa Benedict al XVI-lea a fost apreciat ca fiind cel ce poate continua procesul de aggiornamento al Bisericii, reparând în acelasi timp greselile si evitând tentatiile propuse de demonii modernitatii târzii. Mare parte din activitatea sa de pâna acum a confirmat aceste asteptari.
Însa eventualitatea proclamarii unei noi dogme la Vatican poate avea consecintele cele mai tragice. Nu voi discuta aici consecintele teologice presupuse de o dogma mariana care, în formularea din petitia înaltilor prelati, este chiar hilara (un fel de „bagare“ în barou a Fecioarei Maria). Consecintele politice sunt cele care ne intereseaza.
Cine genereaza adevarul
Proclamarea unei dogme ex cathedra va provoca, prin ea însasi, întreruperea dialogului intercrestin. Pacea religioasa impusa de catre modernitate lumii occidentale va fi serios pusa la încercare.
Biserica Catolica, cea mai mare Biserica crestina din lume, bine pozitionata geostrategic si cu acces la mare parte din resursele economice ale lumii occidentale, ar putea sa revina la un model teologico-politic nu doar strain de cel democratic, ba chiar riscant si pentru esenta Crestinismului. Prin revenirea la statutul de generator de adevaruri absolute, Pontiful roman (acesta, sau urmasii sai) vor putea sa propuna, cu autoritate, unui miliard de locuitori ai pamântului, o doctrina sociala substantial diferita de cea propusa de status quo-ul occidental. Nu trebuie pentru aceasta decât sa se readuca aminte credinciosilor Bisericii Catolice ca izvorul adevarului absolut provine din catedra lui Petru.
Din aceste motive, dar si din multe altele, o dogma, fie si nevinovata, precum cea propusa la Roma, poate deschide o cutie a Pandorei.