Ziua Crucii – ospatul si ramasitele sarbatorii
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura antropologica »
Autor: CIPRIAN VOICILA
Sarbatorile sunt ca fructele: au un sâmbure învelit într-o carne parfumata si zemoasa. Sâmburele sarbatorii de astazi este unul teologic. Dupa ce s-a crestinat în urma aratarii Sfintei Cruci pe cer însotita de îndemnul „Învinge prin aceasta!“ („In hoc signo vinces!“) Împaratul Constantin o trimite pe mama sa, Elena, în cautarea Crucii pe care a fost rastignit Mântuitorul. În timp ce se faceau sapaturi pentru temelia bisericii „Învierea Domnului“ sunt descoperite nu departe de Sfântul Mormânt trei cruci. Crucea Sa este identificata printr-o minune: lemnul ei învie prin atingere o fecioara moarta care era dusa la groapa. Odata identificata, în fata ei se prosterneaza împarateasa si tot poporul care, neîncapând în biserica, îi cere fericitului Macarie, patriarhul Ierusalimului, sa i-o arate. Patriarhul o ridica si îi binecuvânteaza cu dânsa.
„Carnea“ sarbatorii este modul în care o traim în fapt. Sarbatoarea, ca forma de viata, aglutineaza
elemente mai mult sau mai putin crestine.
În trecut, Ziua Crucii sau Înaltarea Sfintei Cruci era considerata una dintre cele mai importante sarbatori pentru ca, în viziunea taranului român, crucea era „arma cea mai puternica a Domnului Hristos si a omului“. Intuitia românului nostru arhaic se întâlneste cu aceea a Sfântului Efrem Sirul care în Cuvântul sau la Sfânta si de viata facatoarea Cruce ne reaminteste o serie din atributele si puterile Sfintei Cruci: Crucea este „învierea mortilor, nadejdea crestinilor, toiagul schiopilor, frâul bogatilor, surparea mândrilor, semn de biruinta asupra dracilor, povatuitoarea tinerilor, pretuirea negutatorilor, nadejdea celor deznadajduiti, ocârmuitoarea celor ce înoata pe ape, limanul celor înviforati, zidul celor ce li se dau razboaie, tatal sarmanilor, sfetnicul dreptilor, mângâierea scârbitilor, pazitoarea pruncilor, capul barbatilor, cununa batrânilor, lumina celor ce stau în întuneric, marea cuviinta a împaratilor, filosofia barbarilor, împreuna-alergarea Apostolilor, lauda Mucenicilor, întreaga întelepciune a feciorelnicilor, bucuria preotilor, temelia Bisericii, propovaduirea Prorocilor, întelepciunea neînvatatilor, lumina celor din întuneric, întemeierea lumii, pierderea capistelor idolesti, puterea celor neputinciosi, doctorul bolnavilor, curatirea leprosilor, îndreptarea slabanogilor, pâinea flamânzilor, izvorul celor însetati, îndrazneala monahilor, acoperamântul celor goi...“
„Carnea“ sarbatorii este modul în care o traim în fapt. Sarbatoarea, ca forma de viata, aglutineaza elemente mai mult sau mai putin crestine. De regula, etnologul selecteaza în special comportamentul magic, precrestin, prilejuit de o sarbatoare, în timp ce teologul sau „crestinul practicant“, într-un elan purificator, este atent numai la componentele dogmatice care intra printre ingredientele acesteia. Uneori descoperim si locuri comune, de întâlnire si împacare, între cele doua tabere. Iata unul dintre ele: ca orice alta mare sarbatoare, Înaltarea Sfintei Cruci presupune în primul rând post si nelucrare. De pe masa taranului lipsesc în special roadele care poarta într-un fel sau altul semnul crucii, cum ar fi pepenii, nucile sau usturoiul (ramasitele unei retele vaste de „gândire salbatica“ specifica societatilor arhaice). Preotii fac agheasma. Oamenii cauta plante de leac. Se fac praznice în care se împart ulcele noi umplute cu apa curata, se da de pomana mied sau miere, colaci, covrigi si o lumânare aprinsa.
Potrivit unei legende din Bucovina, de Ziua Crucii se închide pamântul. Se spune ca într-o zi Dumnezeu s-a milostivit de oameni si a închis toate gânganiile si „gujuliile“ care îi necajeau într-o lacra. Apoi l-a oprit pe Alexa din drumul lui si l-a rugat sa ia cu el lacrita si sa o arunce în mare, fara sa o deschida mânat de curiozitatea de a vedea ce e înauntrul ei. Odata ajuns la malul marii, o deschide si într-o clipita din lacra sar în toate partile gânganiile si „gujuliile“ care se grabesc sa se ascunda care încotro. Spre deosebire de celelalte vietati, înainte de a intra în pamânt, serpii manifesta un comportament aparte: se întâlnesc pe un vârf de munte sau într-un luminis, scuipa pe coada unuia dintre ei si scuipatul capata forma unei margele buna pentru tot felul de vindecari. Despre sarpele care în timpul anului a muscat un om se crede ca nu va putea sa intre în pamânt si din aceasta cauza va muri. Satenii evita, în aceasta zi, serpii. Dar nu orice fel de sarpe. Un statut aparte în universul simbolic al taranilor îl are sarpele casei despre care se crede ca este protectorul acesteia. Daca cineva îl omoara sau îl alunga, locuinta ramâne pustie.
Dupa ce ne-am ospatat din ea, ne putem gândi ca Ziua Înaltarii Sfintei Cruci poate sa ne fie si un prilej de meditatie asupra întrebarii: ce înseamna sa îti porti crucea sau sa îi duci crucea aproapelui tau? Un Parinte vestit de la Techirghiol, raspunde simplu si fara umbra de echivoc: sa faci ce nu-ti convine!