Conflictul ruso-georgian. Întrebari, concluzii, provocari
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura internationala »
Autor: CRISTIAN IANCU
Explozia de violenta din Caucaz era previzibila, semnalele unei deteriorari a situatiei fiind evidente pe tot parcursul ultimilor ani, în contextul accentuarii disensiunilor inter-statale, rezultatelor Summit-ului de la Bucuresti si evolutiilor negative din zonele de criza plasate în regiunea extinsa a Marii Negre. Cu toate acestea, se pare ca momentul si intensitatea ei au luat prin surprindere comunitatea internationala, ofensiva rusa depasind prin amploare si efecte posibilele scenarii vehiculate în cadrul autoritatilor din statele NATO si UE.
Caucazul, noul butoi de pulbere
al Europei
Evaluarile geopolitice asupra situatiei din Caucaz indica mai multe cauze sistemice care au generat escaladarea armata:
- un profil etnico-social extrem de complex, parte datorat mostenirii istorice, parte creatie contemporana a jocurilor de putere;
- pozitionarea geografica, importanta din punct de vedere strategic si predispusa la interferente externe pentru obtinerea controlului asupra traseelor si fluxurilor economice si energetice;
- perpetuarea unei situatii de ilegalitate, de nerecunoastere a autoritatilor centrale si instituire a unor administratii nelegitime în unele teritorii apartinând unor state suverane;
- lipsa unor aranjamente regionale sau generale de securitate care sa stabileasca reguli clare în privinta raporturilor între subiectii statali.
Acesti factori nu reprezinta un specific georgian. Ei pot fi identificati, în forme si amplitudini variate, în tot spatiul caucazian.
Cumulul de probleme cu un ridicat potential destabilizator în zone diferite (Georgia, Armenia, Azerbaidjan si chiar Federatia Rusa) transforma regiunea dintre Marea Caspica si Marea Neagra într-unul dintre cele mai fierbinti puncte, pe plan mondial, sub aspectul securitatii.
Actiunea georgiana în Osetia de Sud, care s-a dovedit, în cele din urma, a avea la baza o analiza eronata a situatiei, în speta a disponibilitatii Moscovei de a se implica masiv militar în favoarea regimului separatist, are, în esenta, un scop legitim, respectiv recuperarea suveranitatii asupra unui teritoriu care îi apartine, în conformitate cu normele legale în vigoare. La rândul sau, atitudinea Federatiei Ruse se revendica din practica internationala recenta, în special din modelul Kosovo, în ceea ce priveste posibilitatea de interventie externa, în cazul încalcarii dreptului la existenta al unei comunitati, însa, de la un anumit punct, difera. Pe de o parte, nu sunt clare dovezile invocate în sustinerea acuzatiei de genocid si, pe de alta parte, a fost o decizie unilaterala, spre deosebire de implicarea masiva a comunitatii internationale în provincia sârba.
De ce Osetia de Sud?
Recurgerea la forta armata de catre partea georgiana a oferit Moscovei toate motivele de a se implica în favoarea separatistilor si de a încerca impunerea unei paci care sa îi asigure o preeminenta în regiune sub pretextul evitarii repetarii situatiei. Înca de la începutul conflictului, rezultatul sau nu a stat sub semnul întrebarii, data fiind disproportia militara, umana si logistica evidenta între combatanti.
Atunci, care au fost resorturile declansarii lui în acest moment? si, cel mai important, care vor fi consecintele?
În ceea ce priveste începuturile, nu este exclusa varianta unei reactii disproportionate în fata provocarilor separatiste si a sfidarilor acestora la adresa autoritatilor de la Tbilisi.
Cât despre efecte, ceea ce îngrijoreaza în primul rând este escaladarea tensiunilor, prin încercarea de a aplica politica „faptului împlinit“. Astfel, o serie de elemente creioneaza un parcurs dificil al evenimentelor, neîncadrându-se în tabloul recunoscut al relatiilor internationale ori a caror gestionare nu poate fi realizata în actualele formate.
Decizia unilaterala a Kremlinului de a recunoste cele doua regimuri secesioniste a atras o respingere aproape unanima de catre democratiile occidentale, care sunt preocupate de pericolul instituirii unor standarde paralele, ce contravin Cartei Natiunilor Unite si Acordurilor de la Helsinki.
O privire realista asupra resurselor Abhaziei si, mai ales, ale Osetiei de Sud reliefeaza capacitatile extrem de reduse ale acestora de autosustinere ca state independente. De aceea, jocul declararii si recunoasterii celor doua „state“ nu poate ascunde realitatea unei implicari viitoare extinse a Moscovei în viata lor politica, economica si sociala.
Nevoia de securitate
Problema cel mai dificil de surmontat acum este coagularea dialogului international pe acest subiect, în conditiile în care ultimele evolutii sunt departe de a contribui la stabilizarea zonei si au un potential semnificativ de a afecta esafodajul juridic international.
Circumstantele actuale întaresc doua enunturi fundamentale:
- se resimte nevoia acuta a unui aranjament de securitate care sa vizeze regiunea extinsa a Marii Negre si care sa îndeparteze riscurile de escaladare a tensiunilor, manifeste ori latente;
- este nevoie ca toate deciziile ce privesc relatiile inter-statale sa fie adoptate în concordanta cu normele de drept international, orice iesire din acest sistem putând avea consecinte incalculabile pe termen mediu si lung.
Evenimentele recente confirma justetea initiativei, sustinute si de România, de acordare a Membership Action Plan în vederea aderarii la NATO pentru Ucraina si Georgia. Ramâne de vazut daca solidaritatea membrilor NATO în ceea ce priveste sustinerea suveranitatii si integritatii Georgiei s-ar putea concretiza în viitor într-o o decizie favorabila în acest sens cu ocazia reuniunii ministrilor de externe ai tarilor membre NATO din luna decembrie a acestui an sau daca dimpotriva, aceasta va fi amânata sine die.
În conditiile în care Politica Europeana de Securitate si Aparare se afla în faza incipienta si lipsita de instrumente concrete, atât timp cât Tratatul de la Lisabona nu a fost adoptat de catre toate statele UE, Alianta Nord-Atlantica ramâne cel mai eficient garant al independentei si suveranitatii tarilor membre.
Perspectiva oferita celor doua state de a fi integrate în NATO aduce dupa sine atât obligativitatea atingerii anumitor standarde politice si militare, cât si atenuarea temerilor referitoare la posibila afectare a intereselor lor de securitate fundamentale. În consecinta, se limiteaza considerabil eventualele derapaje interne sau externe si se traseaza coordonate de dezvoltare previzibile, cel putin pe termen scurt si mediu.
Cele doua concluzii nu sunt nici pe departe doar teoretice, ci sunt experiente dobândite în cazul statelor din centrul si estul Europei care au aderat la Alianta dupa 1989, unele marcate si ele, anterior, de temeri si de deficite de dezvoltare sau, în unele cazuri, chiar de democratie.
Actuala derulare a evenimentelor a dat un semnal foarte clar Europei ca este nevoie de un mecanism care sa completeze sistemul NATO. Chiar si statele cele mai sceptice sunt puse în fata unei realitati ce se manifesta cu acuitate: provocarile de securitate din spatiul european nu pot fi rezolvate decât printr-un angajament comun. Pentru a putea impune respectarea sistemului de drept international nu mai sunt suficiente doar demersuri izolate si actiuni individuale, ci si institutii comune puternice, principii clare si asumarea drepturilor si responsabilitatilor ce incumba.
Orice progres în directia crearii unui spatiu european de securitate este imposibil în lipsa cooperarii Federatiei Ruse. Este evident ca Moscova are interesele sale de securitate, însa, la fel de evident a devenit faptul ca, în unele cazuri, acestea intra în contradictie cu alte interese, la fel de legitime, ale unor state din vecinatate.
Modelul sau de rezolvare a diferendelor, folosit în Caucaz, nu este nici pe departe unul care sa poata inspira încredere, iar discursul oficial nu lasa sa se întrevada, în actuala faza, un spatiu prea larg de dialog.
Perspective
„Momentul este complet gresit pentru o analiza a efectelor asupra relatiilor multipartite“.
Alexander Stubb, ministrul de externe al Finlandei, presedintele în exercitiu al OSCE
Desi apar tot mai multe aprecieri referitoare la un posibil nou „Razboi rece“ ori, cel putin, la o deteriorare fara precedent a relatiilor între statele europene si Federatia Rusa, experienta dobândita în ultimele decenii în cadrul politic institutionalizat sau informal sprijina o concluzie mai moderata.
Ceea ce nu înseamna ca nu vom asista la o confruntare destul de dura de opinii si de viziuni între Moscova si celelalte capitale europene. Emotiile recente vor influenta cert tonul discutiilor ori declaratiilor oficiale, însa este de asteptat identificarea unor elemente comune, în conditiile în care, în principiu, toate partile au afirmat ca sustin neconditionat respectarea normelor juridice existente.
O mare importanta o va avea si gasirea unor resurse interne din regiunea caucaziana care sa vina în sustinerea eforturilor comune europene.
Estimarile initiale asupra initiativei premierului turc, Recep Tayyip Erdogan, privind întocmirea unui Pact de Stabilitate si Cooperare în Caucaz, insista atât pe neîncrederea reciproca dintre „viitorii“ parteneri (Georgia – Federatia Rusa, Armenia – Azerbaidjan, Armenia – Turcia), cât si pe existenta unei agende disimulate, care ar urmari concretizarea unor întelegeri anterioare ale unora dintre actorii implicati. Un asemenea Pact a mai fost propus în trecut, inclusiv prin intermediul unor initiative diplomatice românesti, fara ca vreodata statele din regiune sa fie pregatite sa investeasca resurse politice sau economice într-un proiect de acest tip.
Cu toate acestea, conceptul promovat de Ankara s-a bucurat de un ecou favorabil în prezent în rândul majoritatii statelor vizate, ceea ce indica o perceptie comuna asupra nevoii de securitate în Caucaz.
Angajarea tarii noastre în procesul de creare a cadrului de atenuare a riscurilor din regiunea caucaziana este generata de pericolul depasirii zonei de initiere si transferarea lor, în forme diverse si în arealul ori domeniile sale de interes strategic.
Expertiza României în negocierea si supravegherea aplicarii unor acorduri de securitate în cazuri cel putin la fel de sensibile, respectiv în Balcani, ar putea fi utila în eventualitatea demararii unor initiative concrete. În plus, statutul de mediator neutru este credibilizat de relatiile foarte bune pe care Bucurestiul le are cu toate statele caucaziene.