Din problemele noastre
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura politica »
Autor: DAN BERINDEI
Fara îndoiala ca drumul României nu a fost usor, ca nenumarate obstacole ne-au stat si ne stau înca în cale, ca un decalaj între noi si Occident si, din nefericire, în ultima vreme, si între noi si unele tari vecine a fiintat si înca se mentine. De asemenea, din 2007, ca membri ai Uniunii Europene, suntem sprijiniti în evolutia noastra integratoare în noua „casa comuna“ careia îi apartinem. Dar, pe de alta parte, ne putem pune întrebarea în ce masura contribuim noi însine la o „schimbare“ a situatiei noastre? Si as da în aceasta privinta câteva exemple simple si edificatoare.
Suntem în preajma unei campanii
electorale, care se anunta cu totul neplacuta pentru cetateni.
De ce nu suntem capabili sa realizam un sistem de circulatie al mijloacelor de transport si, în primul rând, al autobuzelor si troleibuzelor, asemanator celui existent în Europa. De ce nu se poate ca autobuzele sa respecte cu strictete un program al deplasarii lor, care sa fie afisat în fiecare statie si pe care cetateanul sa poata conta? Acest lucru s-ar putea realiza prin respectarea sa de catre soferi, dar si prin controlul exercitat si prin sanctionarea încalcarii lui.
Am asistat în unele tari occidentale nu numai la aceasta stricta respectare a unui program de deplasare, dar chiar pe parcursul deplasarilor, am vazut soferi care s-au dat jos pentru a ajuta la urcare un batrân nevolnic sau un bolnav, reusind totusi, apoi, sa respecte orarul. Fara îndoiala, exista si impedimentele noastre, circulatia foarte intensa si insuficient organizata, mai ales la unele ore de vârf sau intemperii ale iernii. Dar, din pacate, circulatia nesatisfacatoare a autobuzelor are loc si în zile si în ore calme, lipsite de impedimente. Aceasta problema ar putea fi reglementata prin impunerea respectarii unor reguli de catre conducatori, prin organizare si control, fara nici un fel de cheltuiala suplimentara.
Recent, a trebuit sa rezolv o problema la un sector al Primariei din Bucuresti. Primisem convocarea de a ma prezenta la o anumita camera, într-o anumita zi, la o anumita ora. Am facut acest lucru, dar sosit la fata locului am fost îndreptat la o alta camera, cu un etaj mai sus, reprosându-mi-se chiar de ce venisem... acolo unde fusesem convocat! M-am suit la etaj, în camera respectiva, dar aici mi s-a reprosat, de data aceasta, de ce n-am respectat textul convocarii pe care-l primisem! Am cerut sa se telefoneze cu un etaj mai jos si cele doua functionare sa lamureasca între dânsele problema. Telefonul a fost dat, dar, desi în camera din care tocmai plecasem erau patru functionare, nimeni n-a raspuns! În aceasta situatie, amabila, functionara de la etaj a coborât cu mine la etajul inferior si s-a dus cu convocarea pe care o primisem în mâna, în camera respectiva, sa rezolve problema. A rezolvat-o grabnic, deoarece hârtia ce trebuia sa mi se elibereze era redactata înca din 1994 si nu urma decât sa-mi fie înmânata de cea dintâi functionara. Care, de data aceasta, poate îngrijorata de situatia creata – din neglijenta sau rea vointa? –
m-a chemat numaidecât, tot acolo, sa mi-o ridic. Dar, de ce a trebuit sa se desfasoare tot scenariul pe care
l-am relatat, cu irosirea timpului si nervilor? De ce functionara dintâi nu si-a îndeplinit corect de la început obligatiile ce-i reveneau, creând o situatie nefireasca si absurda? Si de ce, în orele de serviciu, într-o camera în care erau patru functionare nici una n-a raspuns la telefon? Sunt semnale clare de felul în care unii înteleg sa-si îndeplineasca atributiile, care nu afecteaza doar pe un cetatean, ci pe noi în ansamblu. Un astfel de episod n-ar fi putut avea loc într-o tara într-adevar evoluata, nici n-ar fi fost de conceput! Îmi amintesc cum, cu vreo treizeci de ani în urma, dupa o conferinta pe care o tinusem la Mainz, în Germania, stând de vorba cu unii dintre participanti, le-am pus întrebarea: „Aveti chiulangii?“ Dupa figurile interlocutorilor mei mi-am dat seama pe loc ca le pusesem o întrebare pentru ei absurda, într-o societate în care fiecare este asezat la locul cuvenit, pe masura reala a capacitatilor sale.
Si iata înca un exemplu, de data aceasta la „înalt nivel“, de batere a pasului pe loc, în loc de a merge înainte! În 1948, Academiei Române, odata cu „nationalizarea“ ei, i s-au luat proprietatile rezultate din donatii si testari, încalcându-i-se nu numai drepturile, dar si vointa generoasa a celor care dorisera sa înzestreze cel mai înalt for de stiinta si cultura al tarii, tocmai pentru a-i asigura starea materiala necesara desfasurarii activitatilor si neatârnarea fata de oricare factor politic sau de putere.
Ce s-a întâmplat în aceasta privinta dupa decembrie 1989? Dupa ce într-o vreme i s-a contestat Academiei Române chiar dreptul de a-si revendica tot ceea ce îi apartinuse – în primul rând constructiile imobiliare din mediul urban – pâna la urma acest drept i-a fost recunoscut, dar calea de redobândire a ramas tot recursul la Justitie, o cale îndelungata semanata cu obstacole de tot felul pe care ma abtin sa le comentez. Restituirile s-au putut contesta sau tergiversa în asa masura încât astazi, dupa aproape douazeci de ani, din zecile de case proprietati ale Academiei din Bucuresti nu au putut fi recuperate decât câteva! Nu ar fi fost atât de simplu ca printr-o lege sa se anuleze decretul nefericit din iunie 1948 si efectele sale si Academia sa fi putut astfel sa reintre în drepturile ei fara atâta cazna, bani (plata unor onorarii nu rareori exorbitante) si timp irosit?
Suntem în preajma unei campanii electorale, care se anunta cu totul neplacuta pentru cetateni, deoarece vom asista în continuare la lupte personale ale candidatilor, la atacuri la persoana, la calomnii si în foarte mica masura va fi dezbatut ceea ce realmente ar interesa: programe concrete si angajamente ferme – nu promisiuni neonorate -, cu termene privind construirea României veacului al XXI-lea ori însanatosirea vietii noastre cotidiene. Trebuie, cu toate acestea, sa nadajduim si sa nu renuntam prin neparticipare sau indiferenta la procesul de redresare al nostru, al tuturor.