Lasciv. Incendiar. Adevarat
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
„Sã ne imaginãm cã suntem undeva la 30 de km de intrarea într-un mare oras, o metropolã, fie el Bucurestiul, New York-ul, Parisul etc... Este trecut de 11 noaptea si facem autostopul… Cineva opreste... Urcãm... Ne apropiem de oras (…) tot ce vedem pe geam în stânga si în dreapta sunt «Deformatii»... De la doi oameni, care se tin de mânã sau se sãrutã, pânã la prostituate, boschetari, nebuni care cersesc la margiÂnea strãzii, betivi, o femeie si un bãrbat care stau la o terasã... dar si ceea ce nu vedem, sutele de oameni care fac sex, care omoarã, care îsi mãrturisesc te iubesc sau te omor, sutele de oameni care se ascund sau se aratã în acel moment (...) Fragmente de oameni, de imagini, fragmente de sentimente, de emotii, de instincte, fragmente de crime, de omoruri, fragmente de mângâieri, de respingeri, apartinând milioanelor de oameni fragmentati ce vietuiesc fragmentat, într-o lume confuz-fragmentatã...“.
Decadentã, putrefactie, lentoare si splendoare – iatã o ecuatie de impact,
care se numãrã printre
constantele spectacolelor lui Marcel Top. Infectie si poleialã. Artã si hormoni. Autoironia e continutã.
Asa sunã descrierea regizorului Marcel Top la spectacolul „Deformatii“, produs de Fundatia „Ileana Mustatã“ în colaborare cu Teatrul LUNI de la Green Hours. Proiectul e inspirat din mai multe texte „concepute, scrise si gândite „colectiv“, în prozã sau poezie ale unor tineri autori români contemporani, cunoscuti ca poeti, prozatori, publicisti: Mitos Micleusanu (initiator si coordonator), Rãzvan Þupa, Claudiu Komartin si Adina Zorzini.
Care nu s-au apucat sã scrie oricum o „analizã poeticã a realitãtii contemporane“, ci încercând sã trateze carentele literaturii dramatice de azi, câtã vreme „dramaturgia contemporanã româneascã se aflã într-un continuu si interminabil proces de recuperare a unor modalitãti pseudo-nonconformiste si stereotipe de a face teatru, bazate în principiu pe exhibarea unui derizoriu social compus din caractere picante, fortat si mediocru colorate, surprinse în situatii dramatice comune si inexpresive“.
Nici un spectacol valoros fãrã
un statement percutant
Autorii, tineri prozatori, poeti, publicisti, critici, cu o medie de vârstã de 25 de ani, stiu cã manifestul e obligaÂtoriu. Regizorul precizeazã: a ales textele lor, „printre alte motive, si din lipsa unei alternative reale si substantiale în scriitura dramaticã contemporanã româneascã“. si dacã miza e polemicã, impactul va fi cu atât mai mare cãci «Deformatii» aduce o criticã dublã (implicitã si explicitã) dramaturgiei si spectacolelor de export sau de import la mâna a doua, concepute în genul povestilor de groazã sau al celor amuzant-penibile cu cretini din est, bazate în special pe administrarea unor asa-zise „socuri neorealiste“ spectatorului indulgent din România sau de aiurea. Aceste texte si spectacole, apãrute pe filiera nouãzecistã a productiei de filme gen „Patul conjugal“ au, în fapt, foarte putin de-a face cu subiectul în mod esential si, în consecintã, cu spectatorul.
Ce se vede pe scenã dupã aceste declaratii incendiare?
O junglã de oras în care lucrurile se întâmplã deodatã, în alb si negru, în veselie si tragedie, cu toate substantele si pigmentii urbanismului. Cei mai strãlucitori apartin cabaretului. Decadentã, putrefactie, lentoare si splendoare – iatã o ecuatie de impact, care se numãrã printre constantele spectacolelor lui Marcel Top. Un bãrbat cu expresie morbidã si perversã (Iulian Glitã) danseazã frenetic si lasciv. Infectie si poleialã. Artã si hormoni. Autoironia e continutã. Transa lui nãclãieste de senzualitate. Parfumul tare al miscãrilor hermafrodite întinde plase halucinogene peste public. Superexcitant. Superenergetic.
ÃŽn spectacolul confectionat din frânturi disparate, Marcel Top reface grijuliu buclele stilistice. La sfârsit, acelasi personaj sau, mai bine spus, acelasi actor, printre putinii din România cu fortã de convingere într-o asemenea tipologie, îsi va etala goliciunea. Din nou lasciv, din nou decadent, narcisiac, admirându-se într-o lume sinteticã: a noastrã. Nu e singura datã când regizorul rotunjeste, cu arme fine, „dezordinea“ de particule dramatice fãrã legãturã, folosindu-se de repetitii care induc linii subliminale de continuitate. O joacã detasatã, superioarã cu cliseele. Rapelurile între diferitele pãrti complet rupte ale spectacolului, care îsi rãspund una alteia, fac textura dramaticã mult mai usor digerabilã. Bãietii de cartier de la început, hotãrâti sã-l filmeze cu telefonul, ca sã-l dea pe You Tube, pe bãrbatul care s-a aruncat de la etaj si zace cu creierii împrãstiati pe caldarâm, desi un fluture divin îi propuÂsese schimb de soartã si cãdere, vor apãrea pe tot parcursul spectacolului. ÃŽsi strigã de fiecare datã, energetic si cu delicat cinism, refrenul „Putem trece pesteeeeee“. Faptul cã la sfârsit Apocalipsa - una sinteticã, derivatã din visul expandat al unuia dintre bãietii de cartier -, li se va arãta tot lor face parte din acelasi efort regizoral de a insinua structuri acolo unde textul, colat din disparitãti, nu le furnizeazã.
Asemenea mijloace subtile tin de maturizarea mijloacelor, dar nu de talent. Ceea ce tine cu adevãrat de talent e atmosfera unicã la Marcel Top, muzica totdeauna în stare sã injecteze energie (de data aceasta sound track-ul e semnat de Mitos Micleusan), pedaÂlarea pe foarte multe ingrediente: muzical, temporal, cu salt în istorie înainte si înapoi, cu proiectii video, cu vis si realitate. Ca si stilurile de interpretare diferite si rezultatele pe care le stoarce samanic de la actori: Tudor Aaron Istodor, Toma Dãnilã, Diana Cavallioti, Iulian Glitã, Adina Zorzini. Da, aici nu poate fi decât talent.
Pustii de cartier sunt fermecãtori si needucati: Toma Dãnilã, cu fes de rapper, artist al dozajelor, caricaturist subtil, bate usor spre machism. Nimic prea mult - pare sã fie dezviza sa. În interpretarea celuilalt, tras usor spre pãmpãlãu de cãtre Tudor Aaron Istodor, cu privirea de o limpezime în care se reflectã tot, surprizele se tin lant. E rolul în care strãluceste cel mai tare pânã acum, care îi scoate în evidentã, cu claritate de cristal, disponibilitãtile extrem de diverse. De la eternul tipãt adânc, de durere, „Mamã, de ce mi-ai fãcut asta? Ce-ai avut cu mine, mamã?“, pânã la fragmentul cu Petruska, porcul care lasã cu limbã de moarte sã i se ducã poeziile la editurã, într-un fragment minutios lucrat, doldora de savoare, Tudor Aaron Istodor schimbã tonurile si registrele cu o usurintã pe care nu se stie unde o tinea ascunsã pânã acum. De la bãiatul care îsi injecteazã meticulos drogul în venã, pe muzicã popularã, asezat tãrãneste, la pustanul de cartier, îndrãgostit si stângaci, fiecare ipostazã pare sã se muleze perfect pe calitãtile lui actoricesti.
„«Deformatii» este ca o razã de laser, o formã evoluatã de vedere ascutit nocturnã, care ne permite sã vedem si ceea ce este pe stradã si ceea ce este ascuns de ziduri, de fier si sticlã“, stipula regizorul Marcel Top. Bãietii de cartier vor fi contrabalansati stilistic de un personaj feminin expresionist (costume, Anca Cernea), cu gesturi tari si voce puternicã, în permanentã autoironie, cu peruci fanteziste si puzderie de exhibitionisme. Adina Zorzini, în aceastã aparitie, critic de artã (azi o gãsiti la pagina 25), autor dramatic si actritã odatã cu „Deformatii“, aduce farmecul talentului neprofesionalizat: nu jongleazã cu registrul vocal, dar stie bine sã mizeze pe cel atitudinal.
Mixajul cu mii de capete primeste culoare si vaÂloare si prin poezia veritabilã, spusã frumos, cu delicatete si feminitate infinitã de Diana Cavaliotti. O actritã pur si simplu cuceritoare: sensibilã, vulnerabilã, cu nãmeti de ingenuitate, capabilã, de îndatã ce apare pe scenã, sã scufunde publicul în alte sfere.
Nu ne mai bãgati cu degetul în ochi!
Obositorul deget bãgat în ochi, indicând scene sociale repetitive, poate sã rãmânã linistit undeva la marginea artisticului - pare sã fie teza lui Marcel Top si a echipei de la „Deformatii“. Pe scenã apar reaÂlitãti mai mustoase si mai gustoase (cabaretul e asumat) decât în obisnuitele piese ale tinerilor artisti de teatru. Nu s-au evaporat, însã, esentele tari din spectacolele cele mai reusite ale lui Marcel Top (unul dintre cei mai complecsi tineri regizori de la ora actualã) si magma freneÂticã si voluptuoasã de extractia si parfumul putred, dar seducãtor al decadentei. Iatã de ce experimentul „Deformatii“ e reusit 100%.