Nita Ghitescu

articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00
» cultura »
Autor: GELU NEGREA

În pofida aparentelor, numitorul comun al grupurilor de personaje-perechi ce se întâlnesc relativ frecvent în opera lui Caragiale nu este întotdeauna identitatea; uneori chiar dimpotriva. E adevarat, Nita si Ghita din „C.F.R.“ sau institutorii Ionescu si Popescu din „O scrisoare pierduta“ nu reprezinta altceva decât formule onomastice diferite pentru câte o singura realitate umana efectiva: seamana ceva de speriat, replicile lor sunt intersanjabile, reactiile absolut similare, trasaturile diferentiatoare lipsind cu desavârsire. De fapt, avem de-a face, în esenta, cu câte un singur personaj functionând, din ratiuni de teatralizare a actiunii, în dubla ipostaza identitara.
Oricât de abila ar fi
tentativa de a orna exegetic „Triumful
talentului...“
cu subtilitati, profunzimi sau întelesuri ascunse, nuvela nu depaseste conditia de anecdota (re)povestita cu har de un spuitor
înzestrat
cu farmec
lingvistic.
Lache si Mache din „nuvela“ cu acelasi titlu sunt, în schimb, complementari. Ei alcatuiesc un binom cu termeni egali si identici, care însa nu se manifesta ca atare simultan, ci alternativ, în raport de pozitionarea momentana în interiorul sistemului; ar fi vorba aici, asadar, de figurari ale dublului simetric cu geometrie variabila.
Cu totul altfel stau lucrurile în situatia cuplurilor Farfuridi – Brânzovenescu din „Scrisoare...“ sau Nita Ghitescu-Ghita Nitescu din „Triumful talentului...“. Aici doar în componenta onomastica pot fi detectate note comune ce tin fie de elemente ale inventarului gastronomic (farfurie-brânza, în primul caz), fie de inversarea dispunerii numelui si prenumelui, în al doilea; în rest, personajele se deosebesc între ele pâna aproape de dihotomie. Despre Tache Farfuridi si Iordache Brânzovenescu am scris pe larg în cartea mea „Anti-Caragiale“, Editura Cartea Româneasca 2001 (editia a II-a, 2002); ma voi referi, prin urmare, în continuare doar la cele doua din „Triumful talentului...“ si, cu deosebire, la Nita Ghitescu.
„Buni camarazi“ într-o aceeasi „scoala de provincie“ neprecizata geografic, „amândoi erau potriviti
la-nvatatura si la purtare“. Acestea sunt singurele detalii care îi apropie pe Nita Ghitescu si Ghita Nitescu; în rest, doar diferente. Primul este „copil sarman“- adica, fara parinti; secundul dispune de un tata „negustor cu dare de mâna“. Nita este, „prin talentul lui la scris“ un veritabil fenomen „de care se minuna cu drept cuvânt toata lumea (...): puse alaturi, caietul lui ai fi zis ca este mode­lul de caligrafie tiparit, iar modelul de caligrafie, scris de mâna“. Dimpotriva, „Ghita scria nu se poate mai urât; pe lânga ca-i era mâna dreapta subreda, fiindca-i degerasera degetele de mic, n-avea baiatul nici apucatura din ochi la lucru de piguleala“. Terminarea claselor primare îi arunca pe cei doi camarazi pe traiectorii existentiale diferite: fiul de negustor cu starea materiala asigurata se retrage „la tara pe lânga tata-sau“; orfanul apuca spre Capitala în speranta dibuirii unui post de „copist în vreo cantilerie“, cu perspectiva înaintarii eventuale în ierarhia administrativa.
Din nefericire pentru Nita Ghitescu, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din Târgul Bucurestilor, motiv pentru care talentatul tânar, desi capata „din toate partile complimente si dovezi de admiratiune“, nu prea reuseste sa-si gaseasca de lucru. Participa la concursuri pentru postul de copist organizate de sapte din cele opt ministere care alcatuiesc cabinetul în exercitiu, dar nu se numara nici o data printre cei admisi. De ce? Mister! Si pentru cititor si pentru Nita însusi care, dupa fiecare esec, exclama stereotip si perplex, cu mâhnire progresiva: „– Si ce frumos scrisesem, domnule!“. Când ultimul minister anunta „concurs pentru un post de perfect caligraf“, perseverentul tânar îsi depune din nou, cu îndreptatit optimism, candidatura. În ajunul testului, întâmplarea i-l scoate în fata pe „bunul sau camarad de odinioara... Ghita Nitescu, baiatul cu degetele degerate“ care – coincidenta! – tocmai picase în Bucuresti dotat la purtator cu „o scrisoare de recomandatie catre ministrul la ministerul caruia se tine concursul“ de a doua zi. Constient ca la categoria de competenta „perfect caligraf“ lupta este inegala si aflând ca, din punct de vedere financiar, amicul sau e „tinichea de tot“, Ghita Nitescu îi avanseaza propunerea oneroasa de a se retrage din competitie contra unei sume – evident, negociabile. Demn si sigur pe sine, Nita Ghitescu refuza cu indignare oferta. Dar întâmplarea îsi vâra înca o data coada îmbârligata si providentiala: în toiul dialogului, talentatul caligraf afla de la un prieten care-l ia deoparte ca problema angajarii sale (si fara concurs, pe deasupra!) este deja rezolvata: i-a fost gasit „un loc la o litografie, un loc platit mult mai bine ca unul de copist“. În noile circumstante, Nita o lasa mai moale cu indignarea si accepta propunerea lui Ghita, mai ales ca solicita si obtine o frumusica majorare a pretului tranzactiei – fosta oneroasa, actualmente cum nu se poate mai binevenita. Tip onest si cu simtul echitatii, pluseaza la rândul lui: nu se va retrage din concurs, ba, dimpotriva, îsi va ajuta decisiv camaradul, semnându-si propria lucrare cu numele Ghita Nitescu, acesta urmând s-o iscaleasca pe-a sa Nita Ghitescu. Este strategia ideala, mai ales ca „a doua zi, printr-o întâmplare neexplicabila, nu s-au prezentat la concursul de perfect caligraf decât doi candidati: fireste erau vechii camarazi“. Si, vorba inventivului Nita: „Numai noi doi am fost: recomandatie ai, caligrafie am, slava Domnului! sa fie cât de-ai dracului, pe cine o sa numeasca?“. Prezidentul comisiei de examinare nu este însa al dracului, ci doar amnezic si încurca lume, anuntând viceversa rezultatul concursului, spre disperarea câstigatorului nominal. O repede ochire pe scrisoarea de recomandatie stiuta repune lucrurile în albia lor fireasca: este declarat reusit d. Ghita Nitescu, ceea ce îl umple de satisfactie zgomotoasa pe d. Nita Ghitescu. Cortina...
Oricât de abila ar fi tentativa de a orna exegetic „Triumful talentului...“ cu subtilitati, profunzimi sau întelesuri ascunse, nuvela nu depaseste conditia de anecdota (re)povestita cu har de un spuitor înzestrat cu farmec lingvistic. Pe cale de consecinta, nici protagonistul sau, numitul Nita Ghitescu nu debordeaza de consistenta literara. Nu prea destept, „cam lenes“, dar nemarcat de „purtari prea rele“ (toate calificativele sunt avizate, apatinând dascalului sau), eroul ascunde, sub aparentele insului mediocru, o calitate cu totul exceptionala: caligrafia dumnezeiasca. Generoasa premisa initiala – aceasta dotare nativa vecina cu genialitatea – se subtiaza, din pacate, treptat, data fiind miza minora în care este contextualizata, glisând la final în deriziune smechereasca. Personajul Nita Ghitescu demareaza în tromba, dar sfârseste în poanta facila. Refrenul repetatelor sale esecuri, acel „- Si ce frumos scrisesem, domnule!“, pluteste o vreme ambiguu pe linia subtire ce desparte umorul de drama si zeflemeaua de gravitatea tragediei existentiale. Punându-l sa-si tapeze camaradul de câtiva lei în plus si lasându-i genialitatea acoperita de o misculatie ingenioasa, Caragiale îi diminueaza pregnanta (potentiala), coborând promitatoarea story în anecdotica lejera si personajul într-o varianta canonica de Mitica descurcaret, meschin, înclinat sa sacrifice orice (inclusiv propria vocatie) pe altarul unei glumite pasabile. Daca asta a intentionat autorul, cu atât mai rau pentru el. Nu e nevoie de (un) geniu ca sa satirizezi coruptia con­cursurilor profesionale – fie ele si de nivel ministerial...

---