O intrecere intre culori
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura controversei » dosar cultura: disparitia competitiei
Autor: ALEXANDRU MATEI
Competitia ramâne, în mare, aceeasi. Sigur, ceea ce se modifica este dinamica ei, de asemenea domeniul ei se largeste, din nevoia mediei de a crea eveniment. E drept, prin proliferare, competitiile nu mai au valoaÂrea de odinioara, dar si aici trebuie introduse niste nuante. Exista un numar indefinit de domenii si subdomenii în care, printr-un aspect sau altul, fiecare membru al pietei poate fi câstigator. Revista Cultura este astfel cea mai buna revista de cultura editata din România dintre saptamânalele de cultura integral color pe hârtie mata. Pe de alta parte, chiar si atunci când e vorba despre turnee competitionale traditionale, presa le actualizeaza si le rafineaza mult mai frecvent ca înainte. „Cel mai bun fotbalist român al anului“ este dublat de competitiile mai restrânse despre cel mai bun fundas dreapta, stânga, central, etc. Exista mereu echipa etapei si exista cel mai bun autor de pase filtrante; cel mai bun recuperator (si nu ma gândesc aici la Becali...), etc. Dar marile competitii ramân: Premiul Nobel, Liga Campionilor, Oscarul si Cannes-ul nu-si pierd prestigiul acumulat în timp.
Daca este sa ma refer strict la articolul fenomenologului francez (publicat la 26 iunie 2008, vad pe internet) – pe care nu-l stiam microbist, asa cum nici pe Toussaint nu-l stiam de altfel – el nu mi se pare din cale-afara de original. Ideea este ca sportul de performanta, pe care-l vedem la televizor, nu mai are nimic în comun cu activitatea fizica efectuata cu placere, ci este în întregime simulacru, în doua sensuri extreme: simulacru pentru ca centrul de interes s-a mutat mai degraba înspre show-biz, fapt divers, bârfa, si simulacru pentru ca sportul superperformant nu mai poate fi la îndemâna muritorilor, ci a supermenilor ca Michael Phelps, de pilda; simulacru pentru ca abstract. Aici, doua remarce: în primul rând, cel putin în Occident si mai ales în SUA, sportul continua sa existe ca educatie fizica (poate si morala), dincoace de luminile mediatice. Alina Dumitru a existat pâna am aflat noi de ea, si înca drept cea mai buna judoka din ultimii patru ani din Europa. Iar daca e sa ne referim la fotbal, dopajul continua sa ramâna o practica restrânsa, nu-l putem geÂneraliza pentru a conchide de aici transformarea sportului în mijloc de alienare si de robotizare iremediabila. Acesta nu poate fi decât rezultatul unei politici sportive, active de pilda în China, dar nu extinse la nivel mondial. Sa nu exageram nici cu spectacularizarea fotbalului: am doua contraargumente. Un fapt putin remarcat, poate: fotbalul n-are o priza deosebita în nordul Europei. Pare ciudat si nu stiu cât de mult a fost comentat urmatorul fapt: Slavia Praga, echipa care se va bate cu Vasluiul în UEFA si care a eliminat-o anul trecut pe Steaua din Europa (cum se zice), plateste 80.000 de euro pe an cel mai mare salariu, de patru-cinci ori mai putin decât în campionatul românesc, într-o economie evident sub cea a Cehiei. Ca sa nu mai vorbim de recesiunea masiva din Italia unde, iata, ajung tot mai multi jucatori români pe masura ce valoarea campionatului scade.
În plus, fotbalul ramâne un sport democratic. Desi la un moment dat se parea ca se va rupe între bogati si saraci, tocmai turnoverul capitalist face ca locuri în care sensibilitatea gregara e crescuta sa se afle în postura noilor îmbogatiti: cine le vedea pe Famagusta si pe Borisov în CL în urma cu cinci ani? Sigur, ele vor pierde probabil toate meciurile, dar cu banii intrati în cont vor putea sa porneasca în urmarirea marilor echipe si vor contribui la crearea unei paturi mijlocii în fotbal, la care si noi participam deja. Identificarea cu echipa nu poate sa dispara, pentru ca ea înlocuieste absenta altor identificari de-acum tot mai greu de convins: regiunea, locul, limba, vestimentatia etc. Ea apare mai degraba negativa decât pozitiva, astazi, dar nu-i nimic anormal aici: unde îti mai poti deversa energiile negative daca nu pe stadion, în societatile tot mai securizate si mai regularizate în care traim? Blazonul functioneaza la fel de bine ca nationalitatea. Competitia este astazi o întrecere între culori – ceva prea putin isoric si foarte mercantil, ce-i drept, dar foarte concret.
Revenind la Marion: credeti ca-i o idee buna ca autorul „Idolului si distantei“ sa condamne trecerea sportului de partea capitalismului protestant din perspectiva catolicului ultragiat? Vedeti, de asta (si încercând uneori sa-l citesc pe maestrul Dinu) cred ca nu-i bine sa citesti prea mult în timp ce te uiti la un meci.