Homo Digitalis
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura controversei » dosar cultura: disparitia competitiei
Autor: VICTOR KAPRA
sai, dupa o viata în care si-a antrenat fibra sistemului de gândire pe valorile foarte putin interpretabile ale crestiÂnismului catolic, constata ca lumea si-a accelerat devenirea spre show si comercial, cale directa spre un oarecare derizoriu. Valori considerate eterne sunt în pericol sa se dilueze pâna la disparitie. Deruta este într-adevar mare.
Dumnezeu e blând însa cu dl Marion: îl scuteste de suferinte mai acute si îl plaseaza – cel putin în cazul ideilor din Le Figaro – într-un purgatoriu al cunoasterii. Caci constatarile lui Jean-Luc Marion, desi sunt îmbracate în ambalajul elaborat al eseistului de marca, sufera pe alocuri de superficialitatea celui care nu are acces (acces destul de usor de altfel) la informatiile si experientele proprii explozivei civilizatii digitale. Filozoful are, în mare, dreptate în ceea ce spune, dar nu identifica cu precizie cauza transforÂmarilor pe care le observa. Vede doar vârful aisbergului. Iar factorul determinant îl va constitui tocmai civilizatia digitala, preocupata actualmente sa darâme cu nonsalanta, consecvent si rapid, comportamente sociale, economice si culturale vechi de secole. Si, mai ales, e o civilizatie care ataca cu virulenta elitele.
Verdictul de superficialitate poate parea aspru si oarecum impertinent. Sa-i construim asadar o baza din realitati devenite într-o anumita masura banale, dar adesea putin discutate în afara cercurilor de tehnicieni.
Civilizatia digitala bazata pe tehnologia informatiei, pe Internet si pe explozia mijloacelor de comunicare electronica provoaca în ultimii cincisprezece ani cea mai dramatica fractura între generatii, cultural si comportamental vorbind. „Batrânii“ care nu au prins trenul noii economii si care, începând din 1995 încoace, nu au manifestat un minim apetit spre experimentul tehnologic sunt condamnati, asemenea domnului Marion, sa traiasca într-o lume din ce în ce mai greu de înteles. Si când spun batrâni nu ma refer neaparat la sexagenari, ci si la indivizi de 40 de ani. Sunt condamnati sa traiasca alaturi de semeni cu obiceiuri total diferite în comunicare, informare, consum al ideilor, creatie. Si ca sa dam o imagine si mai concludenta a lui Homo Digitalis – individul creat de tehnologia informatiei –, merita poate mentionat ca acesta este încântat sa accepte inclusiv interactiunea si concubinajul cu „masinariile“ pâna nu de mult SF, în speta computere cu inteligenta cvasi-umana si mai mult ca sigur capabile în viitorul apropiat de rudimente de sentimente.
Tot ce se întâmpla în lumea de astazi trebuie judecat prin cheia unei realitati: niciodata transformarile pe care le-a cunoscut societatea nu au fost atât de alerte ca în prezent. Este o viteza ametitoare, predictiile devin de la an la an depasite si de aceea trebuie enuntate cu rezerva si fara aroganta unor adevaruri definitive.
ÃŽnsusi intervalul de vârsta care definea pâna nu demult o generatie s-a modificat dramatic: în marea masa sociala – excludem aici exceptiile (fericite) care functioneaza dupa modele cultuÂrale si de gândire academice – în prezentul acesta halucinant tehnologic, un tânar de 18 de ani are destul de putine în comun, cultural vorbind, cu un altul de 28 de ani!
Modelul de conflict (competitie) între geneÂratii se transforma profund si, lucru important, tinde sa nu mai conteze atât de mult. Altele vor fi clivajele sociale.
Si asta pentru ca individul tânar, dependent de Internet, este tentat sa functioneze cea mai mare parte a timpului în comunitatea virtuala în care s-a integrat, adica într-un grup constituit pe baza comunicarii electronice (Internet, forum, messenger etc.), cu idei si gusturi comune si ai carui membri nu ajung fata în fata, fizic, uneori niciodata.
Comunitatea este interesata aproape exclusiv de mesajele venite din interiorul ei. World wide web-ul, globalizarea economica si engleza ca lingua franca au dat o consistenta nemaîntâlnita acestui concept de comunitate si au fracturat omenirea într-o puzderie de grupuri sociale (coagularea acestora nu mai tine cont, evident, de distante geografice si de natiune). Iar crearea de comunitati este stimulata cu profesionalism. ÃŽn spatele fiecarui astfel de grup exista o societate comerciala care o va „vinde“ la momentul potriÂvit unor advertiseri.
Aceste comunitati traiesc într-o economie naturala a ideii, în sensul ca îsi produc în interiorul grupului cam tot ce au nevoie în materie de opinie, de schimb de informatie, culegând absolut aleatoriu din exterior, fara mare chef si adesea dupa ureche, alte idei. Idei carora le dau un sens, le executa sau le îmbogatesc în functie de proÂpriul sistem de valori. Comunitatile – nu vorbim aici de cele profesionale – îsi ajung lor însile si functioneaza de cele mai multe ori într-o dulce superficialitate.
Care este viitorul creatorului de idee în aceasta lume globalizata si totodata fragmentata pâna la ameteala? În cacofonia informationala aflata în plin avânt, artistul, gânditorul vor fi condamnati sa vietuiasca – mai devreme sau mai târziu – în propria comunitate. Sa produca si sa fie consumati mai ales în interiorul propriului grup.
În teorie, având posibilitatea sa-si puna opera pe Internet cu costuri minime, fara mari eforturi si rapid, poate beneficia de o audienta mult sporita, universala. Însa plasarea pe web a creatiei sale se produce în contextul în care clipa de clipa sute de milioane de semeni alimenteaza acest Turn Babel cu miliarde de sintagme si imagini. Daca pâna de curând creatorul avea ocazia sa vorbesca cel mai adesea într-un salon elegant si unor oameni în majoritate asemenea lui, dintr-odata se trezeste, daca experimenteaza Internetul, ca este silit sa declame pe un stadion cu milioane de ocupanti, fiecare preocupat sa comunice si el în acelasi timp. E dificil în astfel de conditii sa culegi noi adepti, dar nu imposibil.
Care ar fi totusi reteta de acces la recunoastere în afara comunitatii? Din pacate, în afara de accidente fericite, dar extrem de rare, se contureaza una singura: marketingul. ÃŽncepând din secolul trecut, marketingul s-a tot rafinat si, lucru important, în vremea din urma a fost suficient de inteligent încât sa adopte rapid noile tehnologii pentru a-si disemina mesajele de promovare a marfurilor, inclusiv – iertat sa fiu! – cele culturale. Iar marketingul are un singur scop: sa creasca vânzarile. Astfel, între „a crea“ o vedeta de showbiz si un scriitor de succes, difeÂrentele tind sa se estompeze.
Internetul a facut posibila chiar publicarea „flexibila“de carti. E de ajuns un card bancar pentru a trimite electronic un manuscris care este preluat de o firma specializata, tiparit si plasat sub forma de volum la vânzare, evident tot pe Internet. Un rai al veleitarilor asadar, scapati de proba redactorului de editura.
Functionarea elitelor Ideii dupa modelul de pâna acum tinde sa devina imposibila. Cel putin în privinta relatiei cu publicul. Pâna la aparitia Internetului, gânditorul avea privilegiul sa fie comentat – sau cel putin asa îi placea sa creada – aproape exclusiv de semeni care aveau un bagaj potrivit de cunostinte si abilitati. Interactiunea lui cu „vulgul“ era cvasi-inexistenta, pentru ca acesta nu avea la îndemâna un instrument de comunicare, de promovare a verdictelor. Internetul a ajuns acum în stadiul web 2.0, concept care rezerva consumatorului de informatie un rol important. Mai precis, utilizatorul este îndemnat, somat, implorat sa reactioneze la informatia pe care o primeste online. Iar acesta nu sta mult pe gânduri: cel mai adesea sub protectia anonimatului, îsi exprima frust parerea. Celebritatile presei românesti, de pilda, obisnuite ani de zile sa traiasca într-un turn de fildes, au parte în prezent de un adevarat cosmar citind pe site-urile publicatiilor comentariile cititorilor la articolele lor – comentarii care, în majoritate, numai temperate nu sunt.
Ar mai trebui spus ca însusi limbajul se modifica dramatic: esantionul demografic de
14-25 de ani manifesta un inexplicabil apetit pentru comunicarea prin scris (si asta într-o civilizatie a imaginii, cum este cea prezenta!). Este o generatie ahtiata dupa mesaje instant (de pilda, Yahoo!Messenger sau SMS). Grabit, adolescentul de azi si-a creat propria limba utilizata în aceasta comunicare, bazata pe abrevieri, barbarisme concentrate, neinteligibila pentru semenii care nu fac parte din grup. Vom asista oare în 15-20 de ani la sectionarea limbii române într-o varianta „culta“ (cea în care ne scriem astazi) si una vulgara (fara diacritice, elementara si cu emoticoane pe post de sintagme)? Îndraznesc sa afirm, fara sa fiu specialist, ca da!
În acest mediu nou, creatiile cu care ne-am obisnuit pâna acum si care constituie înca punctul de plecare în a visa, a medita, a te emotiona, încep sa-si piarda încetul cu încetul din masa de amatori în a le consuma. Exista zeci de milioane de oameni care intra în lumile virtuale gazduite de Internet (asemanatoare în faza actuala, rudimentara, cu niste desene animate în care utilizatorul devine personaj). Acesti oameni se joaca copios de-a Dumnezeu: îsi aleg înfatisarea pe care o doresc (inclusiv de animal mitologic), îsi creeaza propriile teritorii, munti, insule, petrec fascinati – în comunitate, bineînteles – ore si ore. Îsi spun basme singuri si concediaza povestitorul. Mai sunt ei atrasi de oniricul rafinat, dar desuet pe care îl propune artistul sa zicem clasic deja? Greu de crezut! Homo Digitalis capata instrumente mult mai spectaculoase pentru a-si fabrica un univers în care sa viseze.
Asadar, statutul creatorului, asa cum îl cunoastem astazi, are sanse semnificative sa se modifice dramatic. Atât timp cât nu intra în slujba marilor companii de media si entertainment ca slujÂbas platit si gata sa creeze la comanda, va supravietui în comunitati mai mari sau mai mici. ÃŽntr-o harmalaie informationala de nedescris, se va chinui sa-si faca auzita vocea. Unii vor avea un oarecare succes datorita promovarii facute de profesionisti în comunicare, dar va trebui sa plateasca pentru asta un pret. O masa covârsitoare de semeni va fi marcata de atrofierea organului cu care a gustat pâna acum creatiile artistice, îndreptându-se spre consumul unor forme noi de excitare a trairilor.
Daca ne uitam în jur, acum, mai ales în România, scenariul de mai sus poate parea exagerat si stupid de catastrofic. Sa nu uitam însa ca suntem în pericol sa privim cu un singur ochi semi-deschis: adica, sa luam în calcul preponderent generatii nemodificate de avalansa digitala. Iar cel mai important factor nou de modelare a acestor generatii în ultima jumatate de secol a fost televiziunea. Atât!
Odata ce generatia noastra va disparea, Homo Digitalicus va ocupa teritoriile, iar evolutiile de mai sus vor avea sansa sa devina certe. Nu mâine, nu anul viitor, dar destul de curând.
Desigur ca unul dintre argumentele linistitoare ar fi acela ca si la aparitia tiparului, si la aparitia televiziunii s-au gasit destui care sa prezica tragedii culturale care, iata, nu s-au produs. Contraargumentul este acela cã, la niciuna dintre aceste revolutii, marea masa de oameni nu a avut în totalitate acces la noile mijloace de propagare a ideilor. Cu Internetul lucrurile merg la extrem: oricine are o vorba de spus o poate adresa lumii întregi, fara sa-si faca griji în privinta valorii sau a consistentei.
Si daca tot mi-am permis sa zugravesc o adevarata apocalipsa în care creatorul de idee îsi va trai caznele, sa vedem ce sanse vor avea cei hotarâti sa supravietuiasca în – sa exageram nitel – viitoarea societate mercantila, dominata de o cantitate imensa de entertainment ieftin. Posibilitatea unora de a-si pastra statutul de erou civilizator (preocupat sa conserve mostenirea culturala si sa o dezvolte substantial) nu este exclusa. În definitiv, chiar turmentat de noile instrumente ale civilizatiei, omul nu se poate schimba chiar asa brusc.
Pe de o parte, creatorul va beneficia – e de presupus – de protectia statului, care îl va îngriji ca pe un animal pe cale de disparitie. Cea mai mare provocare pentru intelectual va fi aceea de a profita de oportunitatile tehnologiei informatiei. În marea masa de indivizi, izolati si navetisti între comunitatile virtuale, cel care are cu adevarat ceva de spus va trebui sa se bata sa câstige adepti. Într-un zgomot infernal, intelectualul va trebui sa-si strige valorile si sa recupereze indivizii cu organ pentru idee.
Iar pentru asta trebuie si curaj, si determinare. Vremurile în care artistul era adulat pentru ca civilizatia nu avea altceva mai atractiv de oferit maselor au apus. Masele, la rândul lor, având la dispozitie Internetul ca platforma gloÂbala de exprimare, striga „Putem si noi sa facem ceea ce faceti voi“. Aristocratia intelectualitatii se clatina, iar sansa ei este ca pe baza mostenirii specifice sa devina o burghezie dinamica. Civilizatia digitala se va dezvolta alert în contiÂÂnuÂare – din simplul fapt ca este baza fundamentala a noii economii – si va reprezenta pentru creator fie un dezastru, fie o cale de supravietuire. Depinde daca si cum este folosita.