Niste strumfi cartonati
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura controversei » dosar cultura: sfarsitul competitiei
Autor: JEAN-LUC MARION
„În acceptia sa moderna, datând de la sfârsitul secolului al XIX-lea, sportul contine urmatorul paradox: nu este miscare fizica în sine (definitie pe care ar trebui s-o împarta cu munca si razboiul, care s-au bazat dintotdeauna pe exploatare fizica – fara a simti însa nevoia unor scheme organizatorice sau coduri), dimpotriva, reprezinta un efort fizic practicat de placere si mai ales pentru placerea celui care priveste. Primele sporturi moderne au fost hipismul si boxul, primii sportsmani nu practicau nimic ei însisi, marginindu-se la a paria pe animale de curse ori pe „proletarii“ care-si suflecau mânecile sa boxeze în fata lor. ÃŽn asta consta, de fapt, esenta moderna a sportului: sportul se practica prin procura, prin transferul celor care nu fac nimic în pielea celor care asuda în arena. Sportul s-a dezvoltat, asadar, ca act de identificare a multimii nepracticantilor cu competitorii efectivi; totul tine de aceasta identificare, ale carei resorturi au variat în timp, derivate din moda apartenetei la un grup: la început apartenenta la un colegiu -(Cambridge contra Oxfrod, Yale contra Harvard) [...]; apoi la o comunitate etnica (Joe Louis sau Jesse Owens pentru afroamericani), religioasa (catolicii de la „Celtics“ vs. protestantii de la „Rangers“, în Glasgow), de casta (Racing contra Stade Français, etc.), la un oras sau la cartiere ale aceluiasi oras (vezi dubletele Torino/ Juve, Atletico/ Real etc.) si pâna criteriul national („la Nazionale“, „les Bleus“, „Mannschaft“ etc.). Or, acest proces de identificare e azi radical compromis printr-un proces paralel, de internatioÂnalizare progresiva a competitorilor: amendamentul Bosman, echipe cvasi-desnationalizate (Chelsea, de exemplu, e formata aproape numai din jucatori ne-englezi), nationalizarile abuzive etc. fac din ce în ce mai dificil transferul de care vorbeam. [...] Ne-am putea gândi, în aceeasi ordine de idei, ca în identificarea cu un sportiv sau cu o echipa conteaza si faptul ca suporterul a practicat el însusi acelasi sport, unde a atins o performanta oarecare, sau cel putin stie din interior cu ce are de-a face. Astfel, pot eu, cadet, la cursa mea de tineret, sa ma imaginez alergând alaturi de Jazy, asa cum orice fotbalist amator poate sa creada ca joaca în bocancii lui Platini, cum orice biciclist cu veleitati îsi imagineaza ca simte oboseala lui Bobet sau Anquetil. ÃŽnsa si tipul acesta de asimilare, din pacate, e pe cale de disparitie: profesionalizarea extrema, câstigurile imense si mai ales tipul de preparatie fizica la care sunt obligati sportivii (în speta dopajul – un real pericol) arata foarte clar ca ai nostri campioni nu mai fac munca fizica reala [...] Cum sa mai vorbesti atunci de identificare? Sa te identifici cu ce? Sa aclami, sa admiri ce? Niste cântareti care nu cânta, niste actori care nu joaca, niste scriitori fara carti? [...] Multi dintre sportivii de azi îsi datoreaza faima nu inspravilor de pe teren, ci strategiilor de imagine. Sunt niste Mickey, niste strumfi cartonati scosi la vândut ape minerale si senvisuri. Numai spectacolul pe vazute si „pe viu“ al arenei permite înca identificarea spectatorului cu sportivul – dar spectatorul a devenit preponderent un tele-spectator, adica strict un spectator de la distanta, dezangajat, la ani lumina de competitia în sine.“ (fragment dintr-un articol aparut în „Le Figaro“, 9 iulie a.c.)
traducere de Teodora Dumitru