Un proiect ideologic
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura controversei » dosar cultura: sfarsitul competitiei
Autor: SORIN LAVRIC
Nu cred ca sportul în genere a intrat în declin, ci doar anumite sporturi, si anume acelea care au fost sufocate de audienta crescânda a altora (fotbalul a eclipsat toate celelalte sporturi cu mingea) sau acelea a caror desfasurare depinde de clima (olimpiada de iarna va deveni în scurta vreme prilej de amintiri irepetabile). Apoi, faptul ca interesul pentru unele sporturi a scazut nu e un semn ca spiritul de competitie e pe duca. Oamenii au concurat între ei înainte ca sa-i treaca cuiva prin cap sa faca din sport un prilej festiv de întrecere dotat cu premii. Sportul e doar una din supapele prin care se manifesta energia competitiva a speciei umane. Exista doar atâtea jocuri care nu sunt sporturi si care cer aceeasi dorinta de victorie (vezi Huizinga). Nu se poate închipui un grup uman în interiorul caruia spiritul de competitie sa fie anihilat cu totul. Ba nu, gresesc, exista o varianta: comunitatea tihnita a raposatilor dintr-un cimitir. Acolo, într-adevar, oamenii se odihnesc în deplina pace. Aici, însa, în lumea suspinului si a durerii, disparitia competitiei e imposibila. Caci unde nu e concurenta, nu e selectie, iar acolo unde nu e selectie, nu exista ierarhie. Fara ierarÂhie, o comunitate se împrastie în toate vânturile, asta daca nu alege calea sepulcrala a sinuciderii colective. Altfel spus, o comunitate fara competitie dispare de la sine. Si indiferent ca e vorba de cultura, de economia de piata sau de rafuielile gastilor din lumea interlopa, spiritul de competitie nu numai ca nu scade, dar el creste întruna, atâta doar ca ia alte forme de manifestare ca în trecut. Si atunci, marea problema a viitorului nu e scaderea poftei de întrecere dintre oameni, ci cum anume poate fi ea canalizata în asa fel încât sa nu degenereze în violenta. Sub acest unghi, sportul ramâne un debuseu providential. Fara puterea lui de a absorbi atâtea energii, resentimente si dorinte de revansa, istoria ultimelor decenii ar fi fost mult mai sângeroasa. Daca nu ar fi existat stadioanele, numarul puscariilor s-ar fi înmultit exponential.
Si atunci, cei care care prezic decesul competitiei dau glas unui proiect ideologic: sub pretext ca fac o constatare, ei îsi exprima de fapt o dorinta. La fel stau lucrurile cu stergerea identitatilor nationale pe motiv ca oamenii nu se mai regasesc, ca spectatori, în reprezentativele nationale. Pai e îndeajuns sa ne amintim ce se întâmpla la fiecare campionat european (mondial) de fotbal sau la olimpiadele de vara ca sa observam ca spiritele nationale fierb. Dimpotriva, cei care ne supravegheaza ideologic si ne monitorizeaza fiecare articol scris îsi dau foarte bine seama ca abia prin desfiintarea unor festivitati precum campionatele nationale sau olimpiadele vor scapa de cadrul prielnic manifestarii nationale. Premisa organizarii olimpiadelor a fost tocmai concurenta dintre natiuni. Spiritul olimpic nu prea se împaca cu spiritul marxist.
Cum sa nu te apuce râsul vazând cum competitia e categorisita drept un concept fascist care îi defavorizeaza pe cei slabi? Potrivit acestei loÂgici, orice termen al carui sens presupune la oriÂgine o apreciere valorica are ceva fascist în el. Ca sa faci o judecata valorica trebuie sa compari, iar ca sa compari trebuie sa-i pui pe acei oameni într-un climat de întrecere. De pilda talentul, care este o însusire cu conotatie competitiva, e negresit o faÂcultate fascista, fiindca el presupune o virtuozitate pe care n-o poti dovedi decât intrând în rivalitate cu altii. Inteligenta, la fel, este un atribut fascist care aduce o nedorita discriminare între oameni, insinuându-se cum ca unii sunt mai prosti decât altii. Cât despre frumusete, aici lucrurile sunt intoleÂrabile: nimic nu pute mai rau a fascism ca însusirea aceasta inechitabila a înfatisarii estetice. Apoi, valoarea este ea însasi o notiune cam fascista, si în fond orice comparatie facuta cu gândul unei valorizari reprezinta o activitate fascista.
Lasând gluma la o parte, orice mediu profesional are propria competitie interioara. Cu alte cuvinte, membrii unei bresle concureaza între ei, dar nu cu cei apartinând altei bresle: ziaristii nu se iau la întrecere cu medicii, iar medicii nu intra în competitie cu politicienii. În schimb, înlauntrul tagmei lor, ziaristii îsi scot ochii, politicienii se sapa pâna la moarte, iar medicii se manânca zi de zi. Competitia aceasta intraspecifica e cea care, dând vitalitate breslei, o preschimba într-o celula viabila în organismul societatii. Dar regulile care domnesc în lumea ziaristilor nu sunt valabile în lumea medicilor sau în lumea pictorilor. Fiecare alveola profesionala cu conventiile ei. Liantul dintre alveole este tocmai mass-media, un soi de lichid interstitial care circula printre diferitele celule profesionale asigurându-le o legatura informationala de suprafata. Cei care se misca în lumea mediatica sunt intermediarii dintre celelalte alveole competitive: avantajul este ca, aflându-se la suprafata celorlaltor celule, oamenii mediatici au o notorietate pe care un medic sau un tehnician nu o vor avea niciodata, dezavantajul e ca regulile competitiei mediatice se schimba din mers în functie de presiunea pe care puterea politica sau pârghiile financiare o exercita asupra lor. Si cum lumea mediatica e cea care produce în genere cam tot ce întelegem noi astazi prin „spectacol“, a spune ca spiritul competitiv a fost confiscat de show înseamna sa uiti ca show-ul este el însusi o forma de competitie caracteristica lumii mediatice. Dar nu e decât o forma printre altele. Competitia nu dispare, ci doar îmbraca alte si alte forme.