Starea poeziei la verii nostri primari
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura literara » stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Poezia sta rau. Cu asta cred ca sunt de acord si cei mai absoluti fanatici ai genului. Grav cu adevarat nu e însa ca sta rau (caci cam asa a stat de cele mai multe ori), ci ca sta tot mai rau. Iar acum, cu globalizarea, nici nu mai putem spera la insule ocrotite; ori macar la zone de retardare, cum se mai putea trage nadejde pe vremea sincronismului, când ramânerea în urma nu era totdeauna rea, macar pentru ca se creea o rezerva de elan recuperator. Acum ea sta rau pretutindeni si deodata. Si nu-ncape vorba ca sta asa din mai multe cauze. Dar doua, operând în conjunctie, mi se par decisive: poezie scrie acum toata lumea, pe de o parte, si, pe de alta parte, n-o mai citeste nimeni. Cauza dintâi îmi pare, totusi, mai decisiva decât cea din urma; nu pentru ca toata lumea ar sta, efectiv, de scris poeme, ci pentru ca, la pretentiile de azi ale genului, toata lumea o poate face. Ceea ce e mai rau decât daca ar chiar face-o.
Ce mai face capra vecinului
Cum la români capra vecinului, indiferent de ce soi era, s-a bucurat întotdeauna de o atentie aparte – si înca de una puternic afectivizata -, cred ca nu strica sa vedem cam ce mai face acum capra poetica a vecinilor. Sau, si mai bine, a verilor nostri din Italia. Nu cumva, Doamne fereste!, s-o duca mai bine decât a noastra!
Ei bine, n-o duce, putem rasufla usurati. Cel putin din câte ne asigura Alfonso Bernardinelli într-un eseu-fulger intitulat „Poesia non poesia“ (Einaudi, 2008). Ba, daca ne luam serios dupa el, situatia de acolo nu pare altceva decât un decalc dupa cea de aici (sau invers, dar nu prea conteaza). „A-i citi pe poetii italieni contemporani – zice Bernardinelli – e aproape întotdeauna lucru exasperant“ (p. 12). De fapt, „a zice ca-i citesti – îngroasa el situatia – e deja un eufemism“, caci „textele în sine nu rezista, trimit la altele“, în vreme ce cartile „sunt redundante“, întrucât „dupa primele pagini stii deja totul“. Iar asta în ciuda faptului ca se manifesta – efervescent, fireste – „scoli noi, noi tendinte“, toate însa „de tonalitate predominant sadico-hilara sau depresivo-sadica“. Ori de ce scoala ar tine însa poetii, arta lor e aceeasi: „nu se-ntelege de ce acest cuvânt sta aici, nu se-ntelege de ce dupa aceasta fraza vine cealalta, nu se întelege de ce trebuie mers la cap de rând, nu se întelege de ce textul sfârseste unde sfârseste si nu mai repede ori mai târziu“ (idem). Biografism realist se face de zor si în Italia poetica iar poezia, denuntând exigentele de gen, a devenit „un soi de zona libera la granita dintre diverse alte genuri: autobiografie, povestire, reflectie, recitare“ (p. 22). Fenomenul se masifica într-o reteta compusa din „teatralitate si naratiune, proza si vocalitate“, în cadrul careia „autobiografia devine materie pentru exercitii ludice, acrobatice, istete, emotionate, acide, dureroase“ (idem). E un nou experimentalism (pe care Bernardinelli îl opune experimentalismului „modern“ în câteva note de acuta distinctie) care-si asuma o cadere a exigentelor, coborând poezia între discursurile la îndemâna oricui. Visul lui Lautréamont, potrivit caruia vor veni vremuri bune, în care poezia va fi facuta de toata lumea, s-a împlinit mult mai repede decât a sperat profetul. Fireste, cu un pret (pe care
nuÂ-l juÂdecam aici). Fapt e ca, dupa Bernardinelli, „la ora actuala, energia, varietaÂtea, eficienta comunicativa a poetilor s-au vlaguit într-atât încât li se poate sugera celor ce vor sa fie poeti acest tip special de training: sa nu considere bun sau acceptabil nici un text poetic care nu face fata confruntarii cu un bun articol de ziar ori cu un cântec“ (pp. 27-28). Pare, desigur, un sfat jignitor, numai ca – adauga el – „oriÂcât de blânde par azi regulile care guÂverneaza productia jurnalistica si mediatica, ele sunt mult mai aspre decât cele care guverneaza productia de texte poetice“ (p. 28). Iar unui „poet adevarat“, „o provocare de acest tip n-are de ce sa nu-i convina“. Rezon! Macar atât.
Dar daca laxitatea, prolixitatea si delabrarea discursului poetic sunt azi mai accentuate decât cele ale discursului mediatic, înseamna ca „adevaratii dusmani ai poeziei au devenit poetii, care scriu ceea ce scriu doar adapostindu-se sub protectia nobletii ca atare a genului literar“ (p. 25). În aceasta situatie, e de acord Bernardinelli, „pare a fi nevoie de o aparare a poeziei“. Personal, marturiseste el, ar avea doar un „motiv tehnic“ pentru a-i lua apararea: „scurtimea sa, economia, avaritia, intensitatea, maleabilitatea“ (p. 25). Si asta din bune ratiuni, întrucât, zice el apasat, „eu nu cred în poezie. Cred doar în acele poezii care ma fac sa cred în ele. Daca îl convinge pe cititor, poezia n-are nevoie de aparare. Iar daca nu-l convinge, cum si pentru ce s-o aparam?“ (p. 30). Pentru ca, în aceste conditii, „orice aparare generala a poeziei suna ca o aparare apriorica si corporativa a poetilor care se închipuie /.../, prin autoinvestitura, nepotii lui Hölderlin si ai lui Emily Dickinson“ (pp. 29-30). Astea zise, Bernardinelli se spala pe mâini de problema apararii poeziei: ori se apara singura – si atunci nu mai are nevoie de alti aparatori – ori piere pre limba ei. Nu e cazul de respiratie artificiala. Si nici de alte procedee si eforturi de reanimare.
Tradusa scurt, problema e cam asta: daca vinovatii – macar cei principali – sunt poetii, poate fi poezia aparata de ei? Ceea ce, trebuie admis, e treaba delicata eminent. Si poate nici nu s-ar putea face altfel decât prin metode
ce-ar trece drept fasciste. Mai ales acum, când internetul zumzaie de tot felul de poeti scriind cu totii acelasi soi de poezie. As zice însa ca aici se ascund, de fapt, doua probleme: poezia deja scrisa nu mai are cum fi aparata; cea care abia urmeaza a fi scrisa, ar mai putea fi. Fireste, daca s-ar mai putea ridica, macar de un grad, exigentele. Probabil însa ca asa ceva e treaba imposibila; caci, dupa cum zicea Musil (citat de Bernardinelli), „decaderea modernitatii a început din ziua în care în cronica sportiva a unui cotidian vienez s-a putut citi ca un cal oarecare, mare învingator la curse, era genial“ (p. 13). Or, dupa cum se stie, de atunci încoace au fost declarate geniale nu doar multe herghelii de cai, dar si multe animale doar înrudite.
Genul liric postmodern
Bernardinelli nu-i din cei ce cred într-o „esenta poetica“, desi admite repede ca poezia „îsi conserva o identitate de principiu, chiar daca nu si de fapt“ (p. 3) în toate schimbarile prin care trece. Limitele ei de gen sunt fluctuabile, largindu-se sau îngustându-se de la un autor la altul, „fie incluzând, fie xcluÂzând din limbajul poetic ceea ce poate fi spus – si e spus – si de alte genuri literare“ (p. 31). Definirea poeziei „moderne“ în conceptele „antidiscursiÂvitatii si autorefeÂrentiaÂlitatii“ se dovedeste, luata la bani marunti, „mai degraba o legenda ideologica, un mit teoretico-polemic, decât o realitate“ (p. 35). Cu toate astea, scoala, constata BernarÂdinelli, a canonizat modernitatea cu aceasta imagine, dând postmodernismului sansa sa polemizeze coerent (cel putin o vreme). Postmodernismul de dupa razboi se naste însa ca „modernitate europeana trecuta pe celalalt mal, pe tarmul american, într-o lume dominata de-acum de modelul american“ (p. 36). Pentru poezie, trecerea la postmodernism a însemnat o „noua fortare a limitelor“, manifestata, dupa Bernardinelli, prin patru procese: „recuperarea dimensiunilor prozei si, uneori, ale teatralitatii“, „redeschiderea dialogului cu traditia premoÂderna“, „cultivarea unei pluralitati de solutii si iesirea de sub tutela poeticilor fondate pe o constiinta istorica de tip monistic“ si, în fine, „mentinerea, regasirea sau deconstruirea spatiului clasic al liricii ca monolog absolut ce penduleaza între universalul uman al experientei si ideolectul stilistic“ (pp. 39-40). Pentru fiecare din aceste procese „emancipative“ Bernardinelli alege câte un poet ilustrativ, conturând cu maxima concizie un gel de geneza poetica a postmodernitatii. Auden si Ponge i se par cei mai reprezentativi, în plan universal, pentru decomprimarea lirica postmoderna. Dupa care urmareste, desigur, istoria italiana, cu notele ei aparte si, mai ales, cu consecintele prezentate mai înainte.
Nu e, totusi, un eseu despre „conditia postmoderna“ a poeziei iar Bernardinelli nici nu teoretizeaza mult pe seama postmodernismului, constient ca se poate ajunge usor la un fel de „teorie istorico-estetica cu valoare de passe-partout“ (p. 63). E, însa, de acord ca „postmodernitatea a oferit, pe de o parte, o serie de noi posibilitati“, dar, pe de alta, ea e vazuta ca „o modernitate care a mers spre rau, ca o modernitate care a epuizat pathosul agonistic si resursele sale inventive“ (p. 64). Ciclul ei e, însa, sfârsit: „postmodernitatea însasi, daca ne uitam la prezent si la viitor, devine o categorie superflua: si-a extenuat functia critica si productiva, bazata pe confruntarea cu prima jumatate a seÂcolului XX“ (idem). Aici, desigur, treburile itaÂlienesti nu se mai potrivesc la cele românesti; data fiind întârzierea postmodernismului pe meleag, confruntarea cu modernismul interbelic e abia pe începute; plus ca mai e de confruntat modernismul postbelic. Dar, cu toata diferenta de vitalitate dintre postmodernismul român (ca mai tânar) si cel italian, situatia poetica e de tot similara. ÃŽnca o dovada ca poezia e gen care anticipeaza, care nu asteapta istoria. Si poate ca macar pentru aceasta forta fatal anticipativa, pentru ca poezia e înainte, tot ar merita aparata. Fie si de poetii însisi.
Alfonso Bernardinelli (n. 1943) e profesor la Universitatea din Venetia. În 2002 a primit premiul Viareggio, pentru volumul La forma del saggio. A mai publicat, între altele,
volumele La poesia verso la prosa (1994), L'eroe che pensa (1997), Che noia la poesia (2006, în colaborare cu Enzensberger, al carui traducator în italiana e).