Periplu prin 12 inchisori
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura literara »
Autor: ALINA ORLEA
Istorie cu Oana Orlea si Mariana Marin
„... mi se pare nedrept si, într-un fel anume, periculos sã ne uitãm mortii...“ (Oana Orlea)
Uitarea: un proces psihologic natural, necesar. Un fenomen care poate deveni periculos raportându-se la trecutul istoric recent. Revers: disparitia rapidã a memoriei nationale, amalgamarea deliberatã a valorilor si cultivarea unei atitudini condescendente fatã de un trecut terifiant.
...nea Ceascã – un bãtrânel cu sapcã de pe vremuri, care scandeazã discursuri ilogice si
analfabete; tanti Leana – o sferto-doctã chimistã academician,
cu coc, ce nu stie banala formulã
a dioxidului de carbon...
Arestare, torturã, supravietuire
Pentru contemporanii nostri, comunismul a devenit o realitate îndepãrtatã, pe care multi dintre tineri, mai ales, nu o pot percepe decât ca pe o sursã inepuizabilã de bancuri ce asazã în prim-plan personaje haioase: nea Ceascã – un bãtrânel cu sapcã de pe vremuri, care scandeazã discursuri ilogice si analfabete; tanti Leana – o sferto-doctã chimistã academician, cu coc, ce nu stie banala formulã a dioxidului de carbon; pionierul – elevul care, purtându-si mândru cravata rosie si uniforma de tergal, îsi îndeplineste zelos planul la reciclarea macuÂlaturii; securistul – bãtãusul îmbrãcat în haine de piele lungi si negre, care îsi demonstreazã ridicol asa-zisa superioritate împãrtind pumni unor slãbãnogi fricosi.
În contextul dat, republicarea la Editura Compania a interviului realizat de Mariana Marin cu Oana Orlea cu titlul „Cantacuzino, ia-ti boarfele si miscã!“ este binevenitã, mai ales cã periplul prin cele douãsprezece închisori are ca eroinã o fatã de 16 ani, a cãrei unicã vinã a fost declararea fãtisã a adeziunii fatã de regalisti, prin intonarea alãturi de colegele sale a imnului „Trãiascã regele“, din pur spirit de frondã, specific vârstei. În conditiile în care, dupã cum mãrturiseste însãsi autoarea, la acea vreme nu avea habar care erau directiile ideologiei respective.
O rememorare exemplaÂrã, ce presupune un voyeuÂrism dirijat prin gulagul peÂrioadei proletcultiste; gulag echivalent cu o microsocietate locuitã de detinuti – oamenii care, neîncadrându-se docil în sistemul asamblat peste noapte, sunt supusi reeducãrii prin suferintã de cãtre tortionarii-zei ai noului infern.
Oana Orlea se opreste din „fuga înainte din dorinta de a nu privi înapoi“, specificã oricãrui fost detinut, abia în anii '90, dupã 44 de ani, când constientizeazã cã societatea româneascã avusese acces doar la „adevãrul“ oficial si obligatoriu, contrafãcut de activisti, riscând sã rateze Adevãrul. Îsi propune sã suplineascã lipsa de memorie a unei întregi generatii care, datoritã dezinformãrii si/sau a indiferentei, era pregãtitã sã uite: „Mi se pare nedrept si, într-un anume fel, periculos, sã ne uitãm mortii [...]. Mortii sunt trãsãtura de unire care leagã diferitele momente ale istoriei unui popor. Trebuie sã avem curajul sã privim osemintele care zac în fundul putului pomenit mai sus. Dupã aceea vom putea sã-l închidem si sã lãsãm iarba si florile sã creascã deasupra“. Confesiunile sale dobândesc astfel o functie dublã, asumatã: una de anamnezã si de avertisment fatã de un sistem în care valorile au fost desfiintate si resemantizate si una implicitã, terapeuticã. Condamnatã pe nedrept, Oana Orlea trimite semnale cãtre lume prin intermediul paginii tipãrite, scapã de povara de a fi singura care stie, semneazã o mãrturie cu efect cathartic.
Cele paisprezece subpuncte ale cãrtii se încadreazã în constantele tematice ale memorialisticii carcerale. Sunt rememorate arestarea, tortura, dificultatea adaptãrii, gãsirea tehnicilor potrivite de supravietuire, raportul cu autoritãtile ostile, confruntarea cu moartea, credinta, perspectiva asupra libertãtii, momentul eliberãrii, la care se adaugã un element nou: descrierea organizãrii administrative a fiecãrei închisori prin care trece. Fortatã sã nu prindã rãdãcini – parte a pedepsei pentru accesele teribiliste -, terorizatã de proximitatea invariabilei replici „Cantacuzino, ia-ti boarfele si miscã“, ce nu îi permite nici mãcar sã îsi ia rãmas bun de la prietenele sale întru durere, Oana Orlea gãseste o semnificatie pozitivã peregrinãrilor sale, devenind mesager între membrii familiilor încarcerate în locuri diferite.
O siluetã idealã
Eticheta ce poate fi atasatã tuturor experientelor este umilinta. Zdrentãroasã, spectralã, mirosind fetid, detinuta a pierdut orice notiune de îngrijire de sine. Este tratatã ca un obiect manipulabil prin imperativul functiilor fiziologice. Poate trece peste faptul cã nu are oglindã, cã nu îsi îngrijeste pãrul sau cã nu-si trateazã eruptiile de pe fatã, peste privatiunea de cremã – produs burghez interzis -, peste obligativitatea de a purta haine zdrentuite, însã nu se poate adapta programului strict de mers la toaletã. WC-ul, tineta si lipsa hârtiei igieÂnice devin laitmotive nu din manii scatologice, ci pentru simplu motiv cã e cea mai serioasã problemã cu care se poate confrunta încarceratul. Dacã e prea nou îi revine locul de lângã tineta celulei împãrtite de 40-50 de suflete; dacã e prea „rebel“ i se administreazã pedepse cu purgative.
Obsesia generalã este foamea. ÃŽncadrarea în rândul suspectelor de sifiÂlis nu mai este un aspect grav, ci se transformã într-un privilegiu acordat din bunãvointa medicului curant, un supliment alimentar binevenit, fatã de care se declarã recunoscãtoare, iar transferul disciplinar în lagãrele de muncã devine „raiul pe pãmânt“, datoritã accesului la legume proaspete, la soare, la aer si la privilegiul de a vedea oameni. Detasându-se de atmosfera geneÂralã, Oana Orlea are tãria de a comenta mucalit realiÂtãtile negre cu care intrã în contact. Condamnatã în luna ianuarie la izolare, într-o baracã goalã, fãrã foc si cu geamul spart, tânãra gãseste resursele de a se bucura cã i s-a înjumãtãtit ratia de mâncare la 100 g. pâine, la o jumãtate de gamelã de zeamã neagrã – zisã „cafea“ -, la câteva linguri de apã sãratã – zisã „supã“ – si la câteva linguri de arpacas, considerând-o un „foarte bun regim de slãbire“. si de a aprecia beneficiile sederii la închisoare, care i-au oferit silueta idealã: „Iesind de la Jilava, aveam cea mai superbã siluetã pe care am avut-o în viata mea. si în viata mea nu au atârnat hainele pe mine asa de frumos“.
O atitudine de revoltã din partea curajoasei detinute, care are tãria de a le imputa chestorilor cã o tutuiesc, sfidându-i din dorinta de a nu intra în imobilitate spiritualã: „În final, chiar dacã sapi gropi 12 ore pe zi sau cosi la masinã pânã cazi din picioare, în puscãrie esti condamnat la inactivitate, la imobilitate spiritualã. Face parte din pedeapsã. Continuarea revoltei în puscãrie este singura formã de miscare posibilã. Cei care au practicat-o au iesit cu mai putine sechele“.
Zoia românca
Experienta o determinã sã ajungã sã cunoascã subterfugiile sistemului si sã le manevreze, pe cât posibil, în beneficiul personal (scrie o scrisoare de autodenuntare, în care respectã regulile standardizatului limbaj de lemn al turnãtorilor, doar pentru a rãmâne în interior, la cãldurã). O manierã de adaptare, un reflex conditionat la supliciile pe care încearcã sã le îndure cu stoicism, adoptând în mod particular-ironic modelul comunist al Zoei Kosmodemianskaia – figurã emblematicã a luptei partizanilor sovietici – resemantizându-l: „vreau sã fiu eroinã... anticomunistã s…t. Nu aveam deloc simtul primejdiei. Eram absolut nebunã! Voiam cu orice pret sã fiu Zoia Românca!“.
Incursiunea respectã principiile estetice ale confesiunii. Fãrã a se limita strict la reproducerea faptelor, Oana Orlea decupeazã fragmente de realitate, pe care le încarcã cu sens personal, evitând capcana trucãrilor eroizante si a patetismului relatãrii. Se lasã ghidatã de întrebãrile bine alese ale regretatului reporter, ce-i permit sondarea exhaustivã a acestei experiente.
Reeditarea este însotitã de o serie de note, vag schitate în editia anterioarã, care explicã pe larg atitudini si situatii. O reeditare cu rost. Un over-load de memorie ce îsi are în primul rând justificãri morale: recuperarea unei generatii care, în mod paradoxal, trãieste într-o epocã a informãrii, rãmânând nestiutoare.