Ceasul beznelor incalecate
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura literara » texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Dincolo de personajele si aspectele ei uneori dramatice, alteori tragicomice sau chiar grotesti, la care m-am referit si în numarul precedent al revistei noastre, epoca dogmatismului a fost destul de incoerenta si paradoxala. Ne-o dovedeste o data în plus volumul de documente „Ei care au scris...“ al cercetatorului si publicistului Lucian Dumbrava. Pare, de pilda, cu totul neverosimil – desi asa stau lucrurile – ca o revista a Uniunii Scriitorilor cum era „Iasul Nou“ (ce avea sa se numeasca apoi „Iasul liteÂrar“) sa poata publica o replica, un raspuns destul de batos la o „analiza“ de tipul celor aparute în „Contemporanul“ sau chiar în „Scânteia“. Asemenea texte erau de obicei sacrosancte, emanau din „inima partidului“ si aveau caracter programatic, de îndrumare si „înarmare“, cu ideologia clasei muncitoare. Nu o data efectele lor erau ghilotinante pentru cei luati în colimator, dar si pentru redactiile publicatiilor care le gazduiau semnatura. Sanctiunile, masurile admiÂnistrative nu întârziau, iar sedintele maraton prin care ereticii trebuiau „ajutati“ se tineau lant. ÃŽn ce priveste prestatia inchizitorilor ideologici, zelul acestora era fara margini. Printre cei ce se detasau, iesind asa-zicând din pluton, se numara Ileana Vrancea, nimeni alta decât autoarea (mult mai târziu) a unei carti despre G. Calinescu, în care genialul critic era pus la zid nu atât de pe pozitii ideologice leninisto-staliniste (necum marxiste, asa cum se pretindea, opera marelui filosof fiind realmente prea complexa si profunda pentru a putea fi înteleasa de catre marxistii de serviciu!), ci... estetico-lovinesciene. ÃŽn treacat fie spus, vajnica staliÂnista de odinioara si, de fapt, dintotdeauna, îi nega lui Calinescu, nici mai mult, nici mai putin, originalitatea, facându-l un fel de epigon – aproape plagiator – al lui Lovinescu si al lui Nicolae Iorga.
Dar sa ne întoarcem în deceniul atât de prielnic vietii si activitatii Ilenei Vrancea si a tovarasilor sai de munca asidua si de lupta pe frontul distrugerii culturii nationale si a valorilor ei. Iata, de exemplu, ce scria tovarasa Ileana în „Scânteia“ din 31 mai 1953, sub titlul „O publicatie literara rupta de viata“, publicatia incriminata fiind revista „Iasul Nou“: „Multi dintre autori si redactia nu pare a se sinchisi daca ceea ce scriu si publica este, sau nu, limpede, pe întelesul unor oameni cu judecata sanatoasa. Dimpotriva, lipsa de claritate ideologica, de legatura cu poporul, cu viata si graiul lui, cu necunoasterea traditiilor clasicilor liÂteraturii noastre duc la exprimari confuze si scot la suprafata ramasite ale hermetismului si formalismului din poezia burgheza decadenta: «Robeam cu totii cu sete de dreptate/ si, de puteam, din turnul vechii Golii/ în ceasul beznelor încalecate/ ne-am fi chemat încoace solii», scrie G. Margarit în «Orasul nostru». Oare ce vrea sa spuna autorul prin «ceasul beznelor încalecate»? Acelasi autor vorbeste de un «brat ropotitor», de «mutre surpate în giubele» care privesc «C-un vifor mut ca din strafunduri». în poemul «lui Nicolae Balcescu»,
N. Malin (pseudonimul lui Nicolae Labis – n.mea) se întreaba «scormonind adânc în gânduri»: «Când ciopli-vor barde mari/ A robiei crunta carne/ Si pradalnicii tâlhari/ Care vremea vor
s-o-ntoarne?» ÃŽntr-adevar este greu de raspuns la o întrebare astfel formulata (...) Aceleasi serioase rupturi de viata poporului duc la dulcegarii, idiÂlism, necombativitate sau la fraze generale, rasunatoare, dar lipsite de spirit militant (...)“.
Voi face aici o paranteza pentru a-l evoca pe George Margarit. De fapt, a cita dintr-o evocare apartinându-i aceluiasi Lucian Raicu, pe care o reproduc tot din interviul din 1976 pe care i-l luam în 1975 si din care am citat si în comentariul de saptamâna trecuta: „N-as putea vorbi de «perioada ieseana», traita alaturi de Labis în câteva calatorii de neuitat, fara a-l aminti ca prezenta tutelara pe G. Margarit. Generatia mea, în frunte cu Labis, îi datoreaza enorm. Aceasta datorie nu va putea fi niciodata platita. ÃŽntr-o epoca de grabita neglijare a vaÂlorilor de cultura, cum a fost aceea în care am deschis ochii, G. Margarit ne-a trezit la realitate. Cartile lui Eugen Lovinescu nu apareau pe atunci, dar Margarit ne-a dezvaluit, odata, ca El este cel mai de seama critic român – si ne citea cu glas tare, cu timbrul sau inimitabil, din «Memorii», din «Istoria literaturii române». Margarit i l-a pus în mâna lui Labis pe Rimbaud si i-a spus sec ca daca nu-l citeste cum trebuie poate sa-si ia ramas bun de la poezie. Violenta de înalta factura spirituala a lui G. Margarit, sarcasmele sale necrutatoare au fost un mediu de „purificare“ pentru noi; nu tocmai usor de suportat; avea rareori pentru ceea ce începusem sa facem o vorba încurajatoare, dar însasi atentia lui, oricât de critica, valora mai mult decât cuvântul direct stimulator. Va trebui sa vorbim odata cum trebuie despre prezenta lui G. Margarit. în procesul de substantiala modernizare a liricii lui Labis, petrecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani de viata ai poetului, G. Margarit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici în evolutia atâtor mari scriitori. Cuvântul pe care-l rostea cu dispret suveran era: pasunism. El facea cu stralucire distinctia între Moldova superficiala si aceea esentiala, care a dat pe Eminescu, pe Ibraileanu, pe Sadoveanu, pe Lovinescu“.
Labis si G. Margarit – elemente dusmanoase
Revin la „analiza“ Ilenei Vrancea: „O alta satira «fara dinti» este poezia «Domnul procuror» de N. Tatomir. Personajul principal – un procuror de pe vremea regimului burghezo-mosieresc – a carui functie esentiala era, dupa cum se stie, de a reprima poporul pe toate caile – de la cele mai cinice, fatise, pâna la cele mai fatarnice – este înfatisat de autor drept un functionar destul de inofensiv, care palavrageste pe câteva pagini. Autorul nu si-a dat destula osteneala sa scoata la iveala ceea ce este esential în personajul pe care intentiona sa-l satirizeze. Desi ceva mai realizata, ultima poezie a lui N. Tatomir „Domnul primar“, publicata în ultimul numar al revistei, sufera înca de asemenea influente obiectiviste. De altminteri, e semnificativ ca autorul, având o galerie de figuri ale trecutului, nu si-a pus în nici un fel sarcina de a trage unele concluzii mai actuale, care sa înarmeze pe oamenii muncii în lupta pe care o duc azi. Personajele sale au o însemnatate pur «istorica», iar poeziile n-au fost scrise cu vreun scop actual, ci ca simpla satira de dragul satirei. Se stie (din nou cliseul vremii: se stie – n. mea) însa, ca o astfel de sarcina n-are nici ascutis si nici haz“.
Dupa aceste consideratii de Gâga (feminin) iÂdeÂoÂloÂgic, debitate în termeni improprii si prezumtios, vigilenta Ileana Vrancea decreta: „Trebuie deschise ferestrele, ca sa patrunda aer proaspat în redactie“ si „E necesar ca în jurul revistei «Iasul Nou» sa se închege un colectiv puternic, care este cu intransigenta pentru lichidarea ramasitelor ideologiei burgheze, sa promoveze critica si autocritica, sa analizeze temeinic si regulat, la un înalt nivel de principialitate, materialele primite spre publicare sau publicate“.
Directiva, eminamente politica, era cum nu se poate mai clara: „Largirea rândurilor redactiei cu cadre noi, vaÂloroase, este strâns legata de sarcina Comitetului de partid Iasi de a asigura o conducere ideologica ferma cercurilor si cenaclurilor literare, de a combate si lichida manifestarile ideologice burgheze introduse aici de unele elemente înapoiate si chiar dusmanoase si de a asigura astfel dezvoltarea rapida si sanatoasa a tinerelor talenÂte“.
Cine erau elementele dusmanoase? „Batrânii“ Nicolae Labis (17 ani si cinci luni) si G. Margarit, care avea 31 de ani, cel mai stralucit student al lui Calinescu la Universitatea din Iasi, prieten cu Nicolae Labis, având un rol decisiv, cum spunea si Lucian Raicu, în orientarea poetului spre opere fundamentale ale literaturii universale. Obedientele organe locale de partid aveau sa se conformeze directivelor Ilenei Vrancea din „Scânteia“ si sa treaca la restructurarea redactiei revistei iesene, cei doi zburând din schema.
Doua destine tragice: Nicolae Labis avea sa plece la Scoala de Literatura si apoi sa moara strivit de fiarele unui tramvai, iar G. Margarit si-a gasit sfârsitul în Sanatoriul de la Bârnova, unde ajunsese ca tuberculos, dar rapus în cele din urma de un cancer la limba, de care, cu umoru-i caracteristic, facea haz, remarcând ca a fost lovit exact în ceea ce avea mai ascutit.
ÃŽn rest, viata – fie ea social-politica sau cultural-liteÂrara – îsi urma cursul, cum ar spune cronicarul, sub vremi: „tov. Mihail Sadoveanu, în etate de 73 de ani, sindicalist, de profesie scriitor, domiciliat în Bucuresti este depus candidat al FDP «în circumscriptia electorala nr. 1756 pentru deputat în Sfatul Popular Orasenesc Iasi“ în fata a 400 de cetateni»; Sectiunea Comerciala, Serviciul Comercializarii Produselor Alimentare expediau urmatoarea adresa catre Uniunea Scriitorilor Iasi, la 13 octombrie 1953: «Va facem cunoscut ca sa (sic!) dat dispozitie OCL-ului Alimentara... sa va livreze în trim.III/ 1953 cantitatea de 500 kgr. Marmelada». Etc.
Literatura, nu gluma! Nu doar realist-sociaÂlista! Ci si... suprarealista!