Sari la conținut

Lyrica magna (V)

articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00
» cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Am recitit de multe ori „11 elegii“, volumul de vârf al lui Nichita Stãnescu si al întregii poezii românesti postbelice, iar acum, când mã pregãtesc sã-l explic cititorilor, îmi dau seama de capcana întinsã în fatã. Încã un pas - fãcut cu energia hermeneutului zelos - si as aluneca în plinã contradictie de termeni. Ce fel de poezie este aceea care poate fi demontatã piesã cu piesã, etalatã si analizatã pe masa de operatie, si apoi lãmuritã întru totul? si cum poti transfera în domeniul rationalului (si al argumentatiei în acest spirit) unitãti si asocieri vizionare puse, de la bun început, sub semnul zigzagat al poe­ticului proteic?

Poetii cu majusculã
(si Nichita Stãnescu este unul dintre ei) se folosesc de o cunoastere prin expresie pe care criticii
n-o pot atinge. Cât priveste „Elegia a zecea“,
favorita mea dintre toate, aici limitele trupesti ale subiectului „cunoscãtor“, mãrginirea lui senzorialã
sunt re­simtite cu o teribilã acuitate.
Boala eului este de fapt cronicã,
si de la Eminescu (actualizat
într-un scurt pasaj)
nu s-a mai vãzut în
poezia noastrã o asemenea sete nestinsã
de absolut.

Poemul explicabil integral nu e de fapt poezie, ci un text gândit si alcãtuit ca un mecanism, mai simplu sau mai complicat. Fãrã inconstient si fãrã irealitate, fãrã interioritate ascunsã, fãrã fantezie si fãrã gratuitate; cu conotatii recuperabile asa cum au fost paginate: cu sublerul. Nu vreau sã spun, cu aceasta, cã poezia mare trãieste numai din absurd, din nonsens, din derapaje pe care nici criticul, nici autorul însusi nu le controleazã. Dar poetii cu majusculã (si Nichita Stãnescu este unul dintre ei) se folosesc de o cunoastere prin expresie pe care criticii n-o pot atinge. În momentul în care as întelege si as explicita fãrã nici un rest de ambiguitate aceste mi­nu­nate elegii abstracte, ele ar înceta sã mai fie elegii, sã mai rãmânã abstracte, sã mai parã minunate. Ar fi doar niste rebusuri dificile, rezolvate în cele din urmã.
Cine nu acceptã aceastã dimensiune secretã, enigmaticã si dupã lecturi repetate, a liricii lui Nichita Stãnescu, certând poetul tocmai pentru derogãrile lui de la logica noastrã linearã, strânsã si închisã, se plaseazã în afara jocului poetic. Acesta nu are un set de reguli, ci o sutã, cu variabile incontrolabile, introduse si reformulate de fiecare mare artist. Cel care îi „gãzduieste“ si le tolereazã toate îndrãznelile, rupturile, reformele si licentele este limbajul. Plusurile si minusurile, performantele veritabile si manufacturile sunt mãsurate si fixate, necrutãtor, în interiorul limbajului poetic. Cu instrumentele de mare precizie sau, mai bine zis, cu organul perfect al acestuia.
Multe versuri din „11 elegii“ pot fi întelese ca trepte ale unei viziuni si elemente ale unui sistem. În întregul lui, volumul acesta atât de dens se constituie - spre deosebire de cele ce vor urma - ca un univers imaginar „adunat“ si coerent. Din fragmente, lipite ori disparate, putem recompune marea structurã. E visul oricãrui critic. Dar în acelasi timp, în acelasi volum, descoperim versuri care nu contribuie neapãrat la acest desen. Dimpotrivã, uneori îi întrerup si îi deplaseazã conturãrile de sens, distorsionând Schema, stricând, asa zicând, Armonia. Sunt versuri atât de frumoase, încât nu mã pot retine sã le citez unul câte unul, în contra logicienilor rigu­rosi, a criticilor sistematizanti si a propriei ambitii explicative: „Spune Nu doar acela/ care-l stie pe Da./ Însã el, care stie totul,/ la Nu si la Da are foile rupte“ („Elegia întâi“); „Iatã pânã unde poate ajunge/ privirea, dacã se trezeste:// deodatã devine goalã, aidoma/ unei tevi de plumb prin care/ numai albastrul cãlãtoreste“; „Frânghii zbãtãtoare le târãsc,/ acvatice plante./ Nici nu mai pot sta drept,/ ci doborât, peste pietre fluorescente,/ mã tin cu bratele de stâlpul unui pod/ arcuit peste ape inexistente./ Fluviu de pãsãri înfipte,/ cu pliscurile una-ntr-alta se agitã,/ din spinare mi se revarsã/ spre o mare-nghetatã neînnegritã./ Fluviu de pãsãri murind,/ pe care vor lansa bãrci ascutite/ barbarii, migrând mereu spre tinuturi/ nordice si nelocuite“ („A treia elegie“); „noaptea,/ când ochii lumii dorm/ si/ numai dintii celor care vorbesc prin somn/ se zãresc în întuneric,/ asemenea unei ploi de meteoriti/ strãlucitori,/ urcând si coborând ritmic“; „Dar peste tot în mine sunt ruguri/ în asteptare/ si ample, întunecoase procesiuni/ cu o aurã de durere“ („A patra elegie“); „Stau între douã gropi si plouã mãrunt/ si apa roade pãmântul cu dinti/ de sobolan înfometat“ („A sasea elegie“); „Aruncã lângã glezna mea o carte/ scrisã în cuneiforme./ Îngeri presati ca florile/ se scuturau sfãrâmati, pe platforme“; „Ca sã mã tai cu ei de privirile/ care fãrã sã le-nvoiesc, mi-au crescut -/ când, togã virilã, triste­tea mea asprã/ cu o fibulã de gheatã mi-o prind“; „Hi­per­boreea, alb, - ne­gru,/ aur-argint,/ revelatie, ne­revelatie, tristete/ aler­gând si orbecãind“ („Elegia a opta, hiperboreeana“).
Aceste versuri uimesc si rãmân atâta vreme în memoria cititorului nu pentru cã ele ar constitui punti cãtre întelegerea poe­tului. Sunt mai de­gra­bã punti cãtre întelegerea si acceptarea Poeziei ca teritoriu al expresivitãtii suverane, în dauna, aici, a unei inteligibilitãti de care alteori se poate servi. În cazurile respective, textul este de o valoare non-instrumentalã, de o splendoare care nu duce gândul lectorului cãtre supra-unitãti mai importante. E o frumusete în sine, perceputã exact asa, pe intervale în care reflectia noastrã (si analiza ulterioarã) functioneazã în gol. Se poate analiza o secventã precum „togã vi­rilã, tristetea mea asprã/ cu o fibulã de gheatã mi-o prind“? E poate sugestia unei bãrbãtii singuratice, de gene­ral roman înfrânt de propria putere absolutã... sau cu totul si cu totul altceva. Pe cât de bine se-nlãntuie cuvintele, pe atât de libere sunt asociatiile pe care le putem face în marginea lor, pentru a aproxima un sens care ne scapã. si care scapã inclusiv intentiei de programare a poetului.
Nichita Stãnescu a intuit de tânãr aceste ascunse, dar uriase resurse ale limbajului poetic de a spune infinit mai mult decât stã scris pe hârtie. Cuvântul îsi poate transgresa semnificatiile, poate sãri peste umbra sa. Liderul neomodernismului nostru epuizeazã Dictionarul limbii române, nu pe întinderea, dar în adâncimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu totii le cunoastem, necuvinte trase într-o limbã nemaiauzitã, de o stranie frumusete. Aceasta înseamnã, în fond, lyrica magna. O experientã cu totul nouã a limbajului, prin care „agentul“ poetic, versificatorul (fie el Eminescu, Arghezi sau Bacovia, Nichita Stãnescu sau Ileana Mãlãncioiu, Mircea Dinescu, Ion Muresan sau Ioan Es. Pop), se lasã vorbit de versurile sale, configurat si exprimat de ele.
Restul - nu-i vorbã, important - este dispunerea pe niste linii de fortã a poemelor, într-o convergentã urmãritã atât de autor, cât si de criticul pornit, pe urmele lui, în aventura semnificãrii. Formidabil în volumul de fatã este cã „Elegia oului, a noua“ si „Elegia a zecea“ sunt texte perfecte din ambele puncte de vedere. Al poeziei ca poezie, vãzutã si consideratã în sine; si al poeziei cu valoare de întrebuintare semanticã. Acoperirea în aur a unei vechi si misterioase monede (cã tot era Nichita Stãnescu pasionat de numismaticã...), deodatã cu acoperirea în aur a unei valute forte. Firfiricii atâtor „poeti“ din jurul autorului „saizecist“ zornãie tragicomic pe lângã lira sterlinã, insularã si imperialã, a magistrului.
Iar acum, dupã reusita de a nu explica inexpli­ca­bilul, stricând prin analizã criticã inanalizabilul si inefabilul, sã trecem în partea cealaltã, observând si reproiectând constructia elegiilor. În prima dintre ele, poetul comprimã si esentializeazã la maximum universul, reducându-l la un punct si strecurându-se în interiorul acestuia: „El este înlãuntrul desãvârsit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însusi punctul“. si: „Aici dorm eu, înconjurat de el“. Spatiul nu mai existã. O putere demiurgicã l-a topit, reducându-l la acest înlãuntru, purã interioritate di­vi­nã. O vointã transpersonalã si transcendentalã anuleazã exteriorul, istoria propriilor miscãri si istoria universalã. „Elegia întâi“ poate fi cititã în oglindã cu „Omul-fantã“, în care, dimpotrivã, existã numai exterioritate, numai afarã: „Omul-fantã are îndepãrtate origini./ El vine din afarã:/ din afara frunzelor,/ din afara luminii protectoare/ si chiar/ din afara lui însusi“. „Omul-fantã“ are si anatomia rãsturnatã, pe aceeasi linie simbolicã: „El este în afarã pântec/ si înlãuntru gurã cu dinti“. Dacã, din interiorul punctului suficient siesi nu se mai vede nici o urmã („nevestit de nici o aurã,/ neurmat de nici o coadã“), el fiind inexistenta, virtualitatea albã (sã ne gândim la un Big Bang dat înapoi), dinspre „omul-fantã“ nu se pot vedea semnele si directiile. Retina lui e „lipitã de retina lucrurilor“, „totul e lipit de tot“.
Sã luãm, dupã aceste adevãrate acrobatii conceptuale, o pauzã de respiratie cu „Elegia a doua, getica“, unde golurile sunt umplute într-un chip mai traditional. În dimineata mitologicã, în fiecare scorburã era asezat un zeu. Un zeu care sã tinã lucrurile si lumea întreagã, un zeu-liant ce „apãrã tot ceea ce se desparte de sine“ si care, când luptãtorul îsi va pierde ochiul, va fi adus si asezat în orbita lui goalã. Când credeam cã, într-un fel destul de convenabil, comunicarea cu poezia lui Nichita Stãnescu a fost restabilitã, iatã cã autorul introduce, cu dezinvoltura caracteristicã, o imagine cu un nemãsurabil potential notional. Zeul din orbita omului (a Poetului, desigur) va influenta considerabil modurile deconcertante, uluitoare, în care, în „11 elegii“, lumea si eul se ima­gi­neazã reciproc. „Dacã se trezeste“, privirea va ajunge, precum în „A treia elegie“, în zone inaccesibile nouã, contemplate într-o dureroasã crizã de timp. Ochiul prolifereazã, privirea se desface pentru a cuprinde Necuprinsul: „O, scurtã tristete, rãmâne/ de jur împrejur o sferã de vid!/ Stau în centrul ei si unul câte unul/ ochii din frunte, din tâmplã, din degete/ mi se deschid“. Însã vederea nu devine luare în posesie, ci are intensitatea si scurtimea de flamã a revelatiei: „Se arãta fulgerãtor o lume/ mai repede decât timpul literei A./ Eu stiam atât: cã ea existã,/ desi vãzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.“; „Astfel mã încordam sã-mi aduc aminte/ lumea pe care-am înteles-o fulgerãtor,/ si care m-a pedepsit zvârlin­­du-mã-n trupul/ acesta, lent vorbitor“.
Dupã aceastã dureroasã iesire din starea de gratie vizionarã, „A patra elegie“ începe cu un ton mai jos, într-o poetizare stilizatã pe tema Evului Mediu „învins în afarã“ si „retras în chiliile/ rosii si albe ale sângelui meu“. N-apucãm sã gustãm prea mult metafora extinsã, fiindcã Nichita Stãnescu, în partea a doua, ne readuce în spatiul de tensiuni si febre ale (ne)cunoasterii. Din versuri tâsneste acum suferinta divizãrii: „Durere a ruperii-n douã a lumii/ ca sã-mi pãtrundã prin ochii, doi./ Durere a ruperii-n douã a sunetelor/ lumii,/ ca sã-mi loveascã timpanele, douã./ Durere a ruperii-n douã/ a mirosurilor lumii,/ ca sã-mi atingã nãrile, douã“. Lumea este perceputã fragmentar, descompusã în „felii“ senzoriale, sectionatã de biologia, de natura imperfectã a omului. Anatomia noastrã cu organele ei de simt, multe si mãrginite, o asimileazã pe bucãti, distrugând întregul, unicul, Unul. În lipsa unui organ care sã le contopeascã pe toate, realitatea si supra-realitatea sunt sparte. Se încearcã, zadarnic, reface­rea lor în interior: „si tu, o, tu, refacere-n interior,/ tu, potrivire de jumãtãti, aidoma/ îmbrãtisãrii bãrbatului cu femeia sa,/ o, tu, si tu, si tu, si tu,/ izbire solemnã/ a jumãtãtilor rupte“.
În „A cincea elegie“, poetul care ne-a transmis, ca o undã seismicã, nelinistile lui meta-fizice se lasã dus, cu ostentativã umilintã, la „tribunalul frunzelor“ si al „umbrelor, merelor, pãsãrilor“. Natura, cu componentele ei, îl judecã prompt si îi scrie condamnarea „pentru nestiintã“. Într-un fragment tipic pentru discursul nichitastãnescian, chiar starea de spirit a condamnatului „se supãrã“ pe cel care o are! Resemnat cu aceastã senzationalã supãrare, pe el, a propriilor lui stãri si sentimente, dispozitii, afecte, poetul face un efort cognitiv suplimentar. Întelesurile sunt încordate „în ele însele/ pânã iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ pãsãrilor“.
Suntem, acum, la ani-luminã de panteismul clasic din „Elegia a doua“. Nu Zeul dã sens naturii, încorporând-o, ci întelesurile trebuie sã ia forma si structura lumii naturale. Cãutând cu disperare sã atingã metafizicul, eul va rata si ceea ce credea cã detine: biata lume de jos, palpabilã, aparent la îndemânã. Lumea lui. În „A saptea elegie“, se încearcã recuperarea decalajului, cu gesticulatii de proprietar revenit pe terenul sãu. E „cumintit“ si face promisiuni realitãtii din care voia sã se abstragã: „Trãiesc în numele frunzelor, am nervuri,/ schimb verdele pe galben si/ mã las pierit de toamnã.“; „Trãiesc în numele merelor si am/ sase sâmburi scuipati printre dintii/ tinerei fete dusã cu gândul tot/ dupã lenese dansuri de ebonitã“. Mai pare, de asemenea, resemnat cu esecul cunoasterii metafi­zice, cãutând si gãsind o explicatie în darurile ce i-au fost date: „Niciodatã n-am sã fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginatia/ celorlalte forme concrete“.
Este readus la scarã umanã, „domesticit“? Pare una cu natura: „Iatã-mã. Trãiesc în numele cailor./ Nechez. Sar peste copaci retezati“. Dar imediat reapare visul depãsirii limitei, aspiratia evaziunii cãtre Altceva. Trãind si „în numele pãsãrilor“, se avântã spre a fiinta „în numele zborului“: „Cred cã am aripi, dar ele/ nu se vãd. Totul pentru zbor./ Totul,/ pentru a rezema ceea ce se aflã/ de ceea ce va fi“. Fãrã aripi, întinde o omeneascã mânã, desprinsã halucinant din conformatia ei, ramificatã într-o dramaticã tentativã de prindere a Totalitãtii: „Întind o mânã, care-n loc de degete/ are cinci mâini,/ care-n loc de degete/ au cinci mâini, care/ în loc de degete/ au cinci mâini“. Totul e cuvântul care se repetã, semnalizând, o datã, eforturile disperate ale eului, si a doua oarã ceea ce este intuit, dar nu poate fi cuprins: „Totul pentru a îmbrãtisa,/ amãnuntit, totul,/ pentru a pipãi nenãscutele privelisti/ si a le zgâria/ pânã la sânge/ cu o prezentã“.
În „A sasea elegie“, deosebit de pregnantã si care ar trebui redatã integral, înregistram durerea alegerii, a optiunii constrângãtoare pentru un fragment sau altul din Unul inaccesibil: „Eu stau/ si nu pot sã aleg între douã/ bucãti de lemn, si plouã mãrunt si nu pot/ în putreda ploaie s-aleg. Stau,/ si lemnele, cele douã, si-aratã/ coastele-albite de ploaia mãruntã./ Stau între douã schelete de cal si/ nu pot sã aleg pe nici unul, stau/ si plouã mãrunt, to­pind pãmântul/ sub oasele albe, si nu pot sã aleg“. În „Elegia a opta, hiperboreeana“, noua încercare de desprindere, de „lucrurile fixe ale alcãtuirii mele“, se soldeazã cu un alt esec. Eul se va izbi (e chiar verbul lui Nichita Stãnescu) de „brownienele privelisti,/ într-o miscare de spor, disperatã“, „fãrã putintã de mers si de zbor“: „numai zigzag si zigzag si zigzag“. „Desigur - noteazã cu o sfâsietoare autoironie poe­tul -, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici“. Reproduc încã o datã o strofã exceptionalã, care acum se va citi si se va întelege altfel: „Hiperboreea, alb- negru,/ aur-argint,/ revelatie, nerevelatie, tristete/ alergând si orbecãind.“
Ajungând la „Elegia oului, a noua“ si la „Elegia a zecea“, atingem centrul tare, generator si multiplicator de sens, al acestui volum incomparabil. Iar „A unsprezecea elegie“ nu are rost s-o disec, întrucât desfãsurãtorul ei si mai ales finalul (a opta sectiune: „A te sprijini de propriul tãu pãmânt/ când esti sãmântã“, „A te sprijini de propria ta tarã/ când, omule, esti singur“, „A fi sãmântã si a te sprijini/ pe propriul tãu pãmânt“) reprezintã o neasteptatã cãdere a autorului în patriotism emfatic, artificial, fãrã nici o legãturã cu restul cãrtii. Cele douã elegii mentionate sunt, în schimb, veritabile capodopere. În prima este derulatã plastic si fundatã poetic imposibilitatea zborului, a evadãrii, a desprinderii de materie, de real, de „opera imperfectã“ care este omul. Constiinta propriei ratãri sângereazã: „Într-un ou negru mã las încãlzit/ de asteptarea zborului locuind în mine;/ stã unul lângã altul, nedezlipit,/ sinele lângã sine./ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzatia de ochi îsi cautã o orbitã./ O, tu, întuneric mare,/ tu, dezgustatã nastere încremenitã“; „Ouã concentrice, negre, sparte/ fiecare pe rând si în parte./ Pui de pasãre respins de zbor,/ strãbãtând ou dupã ou,/ din miezul pãmântului pân' la Alcor,/ într-un ritmic, dilatat ecou./ „Sinele“ încearcã din „sine“ sã iasã,/ ochiul din ochi, si mereu/ însusi pe însusi se lasã/ ca o neagrã ninsoare, de greu./ Dintr-un ou într-unul mai mare/ la nesfârsit te nasti, nezburatã/ aripã. Numai din somn/ se poate trezi fiecare, -/ din coaja vietii nici unul, niciodatã“.
Cât priveste „Elegia a zecea“, favorita mea dintre toate, aici limitele trupesti ale subiectului „cunoscãtor“, mãrginirea lui senzorialã sunt re­simtite cu o teribilã acuitate. Boala eului este de fapt cronicã, si de la Eminescu (actualizat într-un scurt pasaj) nu s-a mai vãzut în poezia noastrã o asemenea sete nestinsã de absolut: „Sunt bolnav. Mã doare o ranã/ cãlcatã-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fãrã nume fiind/ neauzul, nevãzul/ nemirosul, negustul, nepipãitul/ cel dintre ochi si timpan,/ cel dintre deget si limbã, -/ cu seara mi-a dispãrut simultan“; „Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav/ de ceva între auz si vedere,/ de un fel de ochi, un fel de ureche/ neinventatã de ere“; „Sunt bolnav de zid, de zid dãrâmat/ de ochi-timpan, de papilã-mirositoare./ M-au cãlcat aerian/ abstractele animale“; „si au trecut peste organul ne-nvesmântat/ în carne si nervi, în timpan si retinã/ si la voia vidului cosmic lãsat/ si la voia divinã“; „Iatã-mã, îmbolnãvit de-o ranã/ închipuitã între Steaua Polarã/ si steaua Canopus si steaua Arcturus/ si Casiopeea din cerul de searã./ Mor de-o ranã ce n-a încãput/ în trupul meu apt pentru rãni/ cheltuite-n cuvinte, dând vamã de raze/ la vãmi./ Iatã-mã, stau întins peste pietre si gem,/ organele-s sfãrâmate, maestrul,/ ah, e nebun cãci el suferã/ de-ntreg universul./ Mã doare cã mãrul e mãr,/ sunt bolnav de sâmburi si de pietre,/ de patru roti, de ploaia mãruntã/ de meteoriti, de corturi, de pete“; „Mã doare diavolul si verbul,/ mã doare cuprul, aliorul,/ mã doare câinele, si iepurele, cerbul,/ copacul, scândura, decorul./ Centrul atomului mã doare,/ si coasta cea care mã tine/ îndepãrtat prin limita trupeascã/ de trupurile celelalte, si divine“; „Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte,/ de numãrul unu sunt bolnav,/ cã nu se mai poate împarte/ la douã tâte, la douã sprâncene,/ la douã urechi, la douã cãlcâie, / la douã picioare în alergare/ neputând sã rãmâie./ Cã nu se poate împarte la doi ochi,/ la doi rãtãcitori, la doi struguri,/ la doi lei rãgind, si la doi/ martiri odihnindu-se pe ruguri“.
Sunt comentatori care, din simplã ignorantã sau din ipocrizie criticã, se îndoiesc de valoarea poeziei lui Nichita Stãnescu. Îi deplâng.