Sfaturi pentru debutanti. Literatura la primul filtru
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura literara » revista presei internationale
Autor: CATALIN STURZA
Sunteti un scriitor aspirant si încercati sã publicati, la o editurã britanicã, prima povestire sau primul roman. Puteti trimite un manuscris pe adresa mai multor editori, puteti sã apelati la un agent literar, la o agentie de consultantã literarã, la bunãvointa unui prieten editor sau vã puteti posta singur, pentru început, creatiile pe net. Care e cea mai eficientã cale pentru a ajunge sã fii publicat în volum? Aida Edemariam, reporter la „The Guardian“, sustine, într-un articol apãrut în editia din 4 septembrie 2008, cã manuscrisele trimise la întâmplare, pe adresele editorilor, sunt în momentul de fatã cea mai proastã dintre cãi.
Asadar,
singura sansã de a publica o carte, dacã nu ai prieteni
în lumea
editorialã
britanicã, ar fi aceea de a plãti un agent literar.
„Nu voi fi eu singura persoanã care a fost amuzatã de vestea cã editura HarperCollins tocmai a lansat un website ce încurajeazã scriitorii amatori sã uploadeze capitole de probã, care vor fi apoi judecate nu de cãtre editorii profesionisti, ci de cititori. Amuzatã de nerusinarea companiei, mai precis – însã un haz temperat si de o oarecare compasiune“, scrie Aida Edemariam.
Manuscrisele trimise prin postã editurilor ajung pe mâna unor redactori începãtori, cu o experientã de numai câteva sãptãmâni în câmpul muncii. Hârtiile se adunã si iarãsi se adunã, pânã când cineva hotãrãste cã e timpul sã se uite prin „maldãrul de gunoaie“. Lectura manuscriselor primite astfel nu e deloc o muncã plãcutã si pãreÂrea generalã e cã foarte rar din aceastã grãmadã ar putea rãsãri ceva bun. „Maldãrul de gunoaie este marele albatros stingher al industriei editoriale. Scrisul trebuie sã vinã de la cineva si sã se ducã undeva si nu toatã lumea are o prietenã al cãrei iubit se întâmplã sã fie redactor al unei edituri literare: în fiecare zi cineva hotãrãste cã nu existã nici o cale mai bunã decât aceea de a-si trimite pretiosul manuscris cuiva pe care nu l-a cunoscut niciodatã, la o companie care primeste materiale de la astfel de oameni neîncetat“.
Cât de eficientã e metoda „maldãrului de gunoaie“? „Chiar si în cel mai bun caz – când fiecare cuvânt e citit si fiecare plic e deschis – e un sistem extrem de putin precis. Istoria editorialã e plinã de povesti ale unor oportunitãti ratate. Anul trecut, de exemplu, cercetãtorii care au cotrobãit prin 50 de ani de arhive ale grupului editorial Knopf au descoperit referate ce respingeau jurnalul Annei Frank («o agendã plicticoasã cu ciorovãieli familiare tipice, mici supãrãri si emotii adolescentine»), Borges («cu desãvârsire intraductibil») si Sylvia Plath («fãrã îndoialã cã nu existã suficient talent autentic pentru a o avea în vedere»). Trebuie sã fi fost vreo duzinã de redactori – unul pentru fiecare editurã care l-a respins – care si-au tras palme când DBC Pierre a câstigat Premiul Booker în 2003“.
Scãpãrile ar putea fi partial explicate prin neÂatentia si lipsa de interes, încurajatã de sistem, a redactorilor. „si nu existã, în general, «în cel mai bun caz». Cu toate cã existã avantaje pentru editori când iau la mânã maldãrul de gunoaie – în mod ideal, sã-l descoperi pe urmãtorul Philip Roth sau, mai realist vorbind, sã ocolesti taxele agentilor literari – existã si mari dezavantaje, nu cel mai neînsemnat dintre acestea fiind nenumãratele ore de muncã pentru un folos foarte mic. Cei mai multi dintre editori ar prefera sã lase agentii sã facã munca de rutinã si sã plãteascã o cotã parte, de aici notite precum aceasta, de pe site-ul editurii Faber & Faber: «Nu mai acceptãm si nu mai discutãm despre nici un fel de fictiune, non-fictiune, piese de teatru, scenarii sau cãrti pentru copii».
Ceea ce nu înseamnã cã oamenii cei mai hotãrâti tin cont de asta. Hamish Hamilton, de exemplu, membrã a grupului Penguin, primeste cam patru manuscrise pe sãptãmânã, în ciuda unui anunt de pe site care spune: «Din pãcate, nu putem lua în considerare manuscrisele nesolicitate. Cea mai bunã metodã de-a gãsi un editor e prin intermediul unui agent». Cele patru manuscrise sunt date unor angajati din birou care au o sãptãmânã sau douã de experientã în câmpul muncii; dacã acestia cred cã au descoperit oaresce calitãti, le trimit mai departe la directorul editorial Simon Prosser sau la unul dintre colegii acestuia. Totusi, nimic, în ultimii zece ani, n-a ajuns sub tipar în acest fel. Singurele cãrti care au fost publicate si care n-au sosit prin intermediul unui agent au fost recomandate de prieteni din industria editorialã sau de scriitorii casei Hamish Hamilton, «ceea ce e usor diferit, deoarece existã anumite legãturi», spune Prosser“.
Asadar, singura sansã de a publica o carte, dacã nu ai prieteni în lumea editorialã britanicã, ar fi aceea de a plãti un agent literar. „În zilele noastre, sarcina primului filtru revine, în general, agentilor – însã chiar si ei se simt coplesiti. Curtis Brown proclamã pe site-ul lor, ca punct de difeÂrentiere: «Suntem una dintre putinele agentii care acceptã manuscrise nesolicitate». Oricine începe sã simtã cã industria editorialã e o prãvãlie închisã are motive întemeiate“, puncteazã Aida Edemariam.
Sã fii publicat, în cele din urmã, sau sã nu te opreascã din drum zecile de refuzuri par realizãri ce solicitã o combinatie aparte de ambitie, încãpãtânare si noroc. Ar fi interesant, însã, dacã am privi problema si din perspectiva cealaltã. De unde adunã aceste edituri atât de selective, care
n-au publicat în ultimii zece ani nici un manuscris primit prin postã, zecile de scriitori consacrati pentru sutele de best-seeller-uri producãtoare de miliÂoane de lire sterline? Priamida acestei selectii riguÂroase, profesioniste, pare extrem de redusã la bazã si nefiresc de largã la vârf.