Tres pop vs. tres hard
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura literara » revista presei internationale
Autor: TEODORA DUMITRU
Un interviu recent din Le Monde acordã spatiu nelinistilor lui Jacques Rancière legate de viitorul filosofiei „autentic populare“ într-o societate care privilegiazã gãselnitele cool si pop.
„Sã nu aveti încredere în profesorii de filosofie care se pretind niste formatori ai spiritului critic si ai unor minti luminate,
gata sã intre
în arena
dezbaterilor publice“. „Spiritul critic nu se predã la scoalã.“
Filosoful îsi asazã interventia în siajul dialecticii saisoptiste/ anti-saisoptiste, declarând cã actualul divort dintre filosofia academicã, inaccesibilã, specializatã si filosofia „pentru toti“ (descendentã a tezelor din Mai '68 care militau pentru scoaterea filosofiei „în stradã“) este vinovat de deprecierea conceptului de filosofie popularã. Reactiile anti-68-tiste, postuleazã Rancière, au generat nociva polarizare a acestor douã maniere de a concepe filosofia, respectiv izolarea în universitate si în Academie a manierei „hard“, hiperspecializate, si izolarea „în public“ a manierei populare. Consecintele acestei a doua izolãri, cãci despre ea trateazã interviul, departe de a conferi o oarecare stare de prestigiu conceptului de filosofie popularã, o scade în postura unei „terapeutici a mofturilor curente“, a unei tarabe fãrã standarde, de unde fiecare ia ce crede cã-i trebuie.
Iritat la ideea proliferãrii acestui tip impostor de filosofie „popularã“, vechiul combatant alãturi de Althusser pe baricadele „Capitalului“ marxist simte nevoia unei puneri la punct: filosofia popularã nu este o filosofie joasã, „pentru popor“, ci un tip de disponibilitate intelectualã cu o paletã largã de expresie. Filosofia „pentru toti“ nu înseamnã declasarea jargonului, plebeizarea unor achizitii seculare, ci o operatie de adecvare la aptitudini si conditii individuale. „Filosofia popularã, sintetizeazã Rancière, reprezintã un tip de filosofie care apeleazã la o capacitate de a gândi comunã snu în sensul de „ordinarã“, ci în acela de „majoritarã“, ori de „larg reprezentatã“, n.m.t, si în care se poate intra prin multiple cãi de acces“.
În altã ordine de idei, insinueazã filosoful francez, filosofia „pentru toti“, asa cum apare ea azi, declasatã la rangul unui produs de consum curent/ „retetã a fericirii“, reprezintã o ofertã realã livratã unei cereri false. Excedentul acestei oferte, care îsi suprasatisface consumatorii, a acumulat si un revers: filosofia ne-popularã, hard, are mai multi adepti decât s-a bãnuit. Împotriva falsului mit al filosofiei pop dorite peste tot, Rancière instrumenteazã trei cazuri din cariera sa de profesor, a cãror moralã este cã filosofia hard atrage cel putin la fel de mult ca si avatarii sãi de consum: 1. multi dintre studentii sãi interesati de filosofia „hard“ terminaserã un liceu cu profil tehnic – nu trebuie asadar, sã fi gustat filosofia din fasã si sistematic pentru a-ti lega destinul de ea; 2. a fost martor la succesul întregistrat la Orange de o conferintã, de asemenea, „très «hard»“ a lui Toni Negri despre Spinoza, în fata unor insi nepreparati pentru eveniment – deci nu trebuie preparatii speciale pentru a obtine ratingul unei conferinte specializate, si 3. stie de existenta unor „asociatii locale“ în cutare orase, interesate de formele nu imediat accesibile ale filosofiei.
„Dacã filosofia trebuie sã se popularizeze, conchide profesorul emerit de la St. Denis – asa trebuie sã o facã sadicã iesind în piata mare pentru a audia niste glose complexe apud Negri, de exemplu, sau concoctând cutare sufix paleogrecesc sub umbrela unor „asociatii locale“ ?? n.m.t, nu punându-se la îndemâna oricãrui ignorant sau ocupându-se de problemele existentiale ale fiecãruia. Nimeni nu e obligat sã facã filosofie, asa cum nimeni nu e obligat sã se apuce de literaturã sau de muzicã, dar aceia care doresc sã facã filosofie stiu cã ea cere timp si muncã.“ Iar aceste „timp“ si „muncã“ n-au nimic de-a face cu politicile care vor sã „reducã“ „distanta“ care separã gândirea sau arta de „popor“.
Pe scurt, toate manevrele neo-stângiste de îmblânzire, eclectizare, diseminare utilitarã a unor specialitãti rezervate traditional unei elite intelectuale nu fac decât sã subrezeascã mostenirea francezã în domeniu – si asa destul de prost administratã în scoli si universitãti. (Rancière vizeazã filosofia, dar bãnuim cã nici celelalte umanioare popularizabile, deja pomenise de literaturã si de muzicã, nu stau mai bine). Strângerea de inimã a lui Rancière e sporitã, în plus, de contraexemplul american, care a stiut sã-si îngrijeascã „monoÂpolul“, pãstrând rangul filosofiei analitice, ferind-o de vertijul spatiului public.
Nici dupã 40 de ani de la scoaterea filosofiei în stradã, cu toate „restauratiile“ organizate între timp, situatia nu i se pare multumitoare filosofului francez, fiindcã „Pe de o parte, ideea legãturii organice dintre filosofie si republica francezã protejeazã aceste manevre de aducere a filosofiei în spatiul public. Pe de alta însã, dã undã verde noului dogmatism si arogantei unor dãtãtori de lectii care, de la Luc Ferry la Alain Finkielkraut, pretind cã întrupeazã traditia francezã a Luminilor si a spiritului republican. Sã nu aveti încredere în profesorii de filosofie care se pretind niste formatori ai spiritului critic si ai unor minti luminate, gata sã intre în arena dezbaterilor publice“. „Spiritul critic nu se predã la scoalã.“, transeazã Ranciere.
Odatã parcurs interviul, am constatat cu plãcere cã filosoful nu lãrgeste spectrul si vinovãtia acestui populism dincolo de arealul francez, cã nu e atras de corolare facile de tipul pop-culture & postmoÂdernism, cã nu vorbeste „în gol“, de la tribuna planetarã, asa cum m-am temut si cum, în genere, sfârsesc astfel de discutii, preferând sã se serveascã de un racord precis, respectiv de anamneza frantuzeascã a fenomenului, saisoptism & reactiune etc. Productiv si aplicat, Rancière a reusit sã nu (apreciez alonja acestui abstinent „sã nu“, mai mult decât alonjele generalizante, mondialiste) modeleze discutia în termenii unei crize generale, universale, a filosofiei, ci strict în termenii unui impas francez.
P.S.: De aceea, în interiorul acestei plãcute constatãri, mi-am permis si minuscula neplãcere de a constata cum se poate aburi mecanismul (pasajul care descrie succesul filosofiei „très «hard»“ a lui Negri în fata unui „public“ necompetent) atunci când Rancière trece de la studentii sãi la natura umanã în general: cum a cuantificat, de exemplu, succesul obtinut de Negri în fata unei multimi nepregãtite? Prin faptul cã s-au adresat confeÂrentiarului întrebãri cu tâlc (?) ori cã nu s-a aruncat cu rosii? (T. D.)