Avem o problema: intelectualii
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
II. Intelectualii de stanga
Cine sunt intelectualii de stânga din România? Nu cred ca se poate oferi un singur raspuns. Eu vad cel putin trei categorii de intelectuali de stânga de la noi. Mai întâi sunt reprezentantii culturii din perioada comunista. Anticomunisti sau nu, marea lor majoritate (cu exceptii punctuale) au fost si au ramas oameni de stânga.
Mircea Cartarescu este intelectualul român care a oscilat cel mai mult între
stânga si dreapta. Teoreticianul postmodernisÂmuÂlui românesc, promotoÂrul nosÂtalgiei liÂteÂraÂre a perioadei pre-1989 în proza noastra, Mircea CartaÂrescu a fost trecut „cu arme si bagaje“ în tabara dreptei de nevoia lui Gabriel LiiceaÂnu de a publica un autor român bun la HumaÂniÂtas...
O a doua categorie este reprezentata de acei intelectuali care s-au lasat cuceriti de valorile stângii europene, dupa decembrie 1989. Multi dintre acesti inteÂlectuali nu se recunosc, poate, nici acum ca fiind de stânga.
ÃŽn sfârsit, a treia categorie este reprezentata de tineÂrii intelectuali, în marea lor majoritate formati dupa un calapod occidental. Si cum Occidentul este, intelectual vorbind, de stânga, nu poti astepta altceva de la teribilistii colegi ai mei de generatie.
Vechea stânga
Experienta mea subiectiva se leaga de toate aceste trei categorii de intelectuali. Pe primii i-am citit si i-am admirat. Talentul lor incontestabil, climatul comunismului care le-a favorizat orientarea spre arta, ca si o seriozitate pe care rar o mai întâlnesti în mediile academice de acum m-au facut sa am fata de ei o atitudine de nedisimulata simpatie. Ei se regasesc grupati politic în cercul de simpatizanti ai lui Ion Iliescu, lucru care atrage, pentru multi dintre ei, oprobiul mainstream-ului cultural de la noi, de dreapta sau de stânga.
Prinsi de mrejele unei nostalgii a timpurilor „bune“, frustrati de evolutiile din viata culturala româneasca, unde noua stânga, în egala masura antidemocratica (desi nu o va recunoaste niciodata deschis) si anticomunista (daca acest comunism este reprezentat doar de Stalin, Hoxa si Ceausescu) încearca sa îsi afirme hegemonia, acesti intelectuali au ramas atasati de stabilitatea oferita de un anumit tip de societate sau macar de visul acestei stabilitati.
Dar cine sunt, concret, acesti intelectuali? Eugen Simion, Razvan Theodorescu, Mircea Flonta... O situatie aparte, pe care vreau sa o discut aici, este reprezentata de Augustin Buzura.
Scriitor bun, dizident al regimului comunist, tocmai pentru ca se simtea si era resimtit ca fiind un intelectual, Augustin Buzura a fost îndepartat de la „sufletul“ anticomunistilor din pricina optiunii sale pentru relativa comoditate a permanentizarii unor mentalitati de stânga. Fundatia Culturala Româna, devenita ulterior Institutul Cultural Român, a fost o forma de permanentizare a ideii existentei unei culturi „bugetare“, mentalitate specifica perioadei comuniste.
Istoria a facut însa ca Augustin Buzura sa fie obliÂgat sa devina „de dreapta“. Schimbarea puterii politice a facut ca Institutul Cultural Român sa devina o „stângacie“ a intelectualilor de dreapta, ducând la compromiterea multora din intelectualii conservatori si liÂbertarieni de la noi. Iar Augustin Buzura a fost trimis la groapa de gunoi fara nici un menajament (era omul lui Iliescu, doar). Ce l-a facut pe Augustin Buzura sa nu cedeze si sa îsi continue proiectul intelectual si dincolo de protectia bugetului de stat nu avem de unde sti (poate ca el însusi va raspunde). Cert este ca... i-a reusit.
Revista „Cultura“, initial un magazin bugetofag în culori, pe hârtie glossy, a devenit, prin reconstruirea ei pe baze capitaliste (deci de dreapta), o revista compeÂtitiva, vie, de dezbatere, care gazduieste atât nostalgici stalinisti (precum Dan Ungureanu), cât si dizidenti paltiniseni (cum modest se considera a fi subsemnatul). Iar totul a fost posibil pentru ca un intelectual de stânga „clasic“ sa îsi asume un management cultural... de dreapta.
ÃŽn tabara GDS
Cu intelectualii din a doua categorie am avut contacte ceva mai dese. Din pricina degringoladei culturale si politice în care traim, acesti intelectuali pot fi gasiti cam în aceleasi locuri ca si intelectualii de dreapta. Ei sunt membri ai Grupului de Dialog Social, scriu în „22“, în „Dilema veche“, alcatuiesc grosul redactiei de la revista „Academia Catavencu“, votând cu Alianta D.A., cu PD-L-ul sau PNL-ul, dispretuind pe Iliescu si pe pesedisti. Ca urmare, oricine se pretinde a fi de dreapta poate sa îi cunoasca, sa îi citeasca si sa îi creada ca fiind „de-ai sai“. Dar cu adevarat incredibil e faptul ca si ei cred despre ei însisi lucrul acesta.
Sa dam niste nume. Cel mai reprezentativ este, probabil, cel al lui Ion Bogdan Lefter, critic literar si politolog, „parintele“ corectitudinii politice românesti. Evident, domnia sa nu este pesedist si nici socialist declarat. Cu toate acestea, este probabil unul dintre cei mai ideologizati comentatori de la noi.
Format, paradoxal, la scoala conservatoare (a fost, dupa revolutie, bursier al fundatiei Heritage – oare cum o fi facut?; vreau si eu!), domnul Lefter a fost, probabil, cucerit de atmosfera universitatilor americane: noua toleranta, corectitudine politica, multiculturalism. Venind în tara a propus acest model si a si reusit sa îl impuna.
Un alt reprezentant al noii stângi este Gabriel Andreescu. El este teoreticianul, apologetul si militantul pentru drepturile minoritatilor, de orice fel ar fi acelea. A reusit sa irite (lucru deloc rau pentru un intelectual – ar fi fost mai grav pentru domnia sa daca intra în politica) pe toti majoritarii prin apararea cauzei iredentistilor maghiari.
Tot Gabriel Andreescu a introdus pe piata româneasca a ideilor conceptul de umanism ateu. Desi spectacolul mediatic (de proasta calitate si fara mare efect) al umanistilor atei a fost oferit de catre Emil Moise si Remus Cernea, cel care a adus religia (tot o religie e!) umanist-ateista în România este, incontestabil, Gabriel Andreescu.
Dezbaterea publica dintre Gabriel Andreescu si Michael Shafir pe tema raportarii la Holocaust si la crimele comunismului ne arata, totusi, ca, din unele puncte de vedere, domnul Andreescu nu este o cauza pierduta.
Si pentru ca l-am mentionat pe Michael Shafir, sa îî dedic si acestuia un paragraf. El tine de un anumit tip de intelectual de stânga. O obsesie justificata – cea a dramei poporului evreu în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial – l-a transformat pe profesorul Michael Shafir într-un inchizitor, ideolog închistat si agresiv al utopiilor multiculturaliste si pacifiste ale noii stângi. Cu Michael Shafir este bine sa nu te pui. Daca o faci, te trimite la origini fara prea multe ezitari.
Ar mai fi de mentionat sotii Adrian si Mihaela Miroiu. Ei sunt cei care au reusit sa transforme scoala de cadre a marxistilor leninisti în scoala de cadre a marxistilor soft: SNSPA-ul, împreuna cu buna parte din Universitatea Babes-Bolyai (cea pe care a putut-o influenta cuplul Andrei Marga-Levente Salat).
Spre mirarea mea (si a multora), numele sotilor Miroiu se regasesc pe listele membrilor echipei ce alcatuieste programul de guvernare al Partidului Democrat-Liberal, semn ca, pe de o parte, Partidul Democrat-Liberal nu se poate gândi ca partid de dreapta decât în pagini de reviste sau în discursurile electorale si, pe de alta parte, ca sotii Miroiu stiu sa mentina confuzia dintre socialism si liberalism, confuzie ce face raÂvagii pe la noi.
Sa mai mentionez alte doua doamne, de data aceasta membre de seama ale Partidului National Liberal, desi nici una dintre ele nu poate fi considerata ca fiind exponenta a dreptei politice sau culturale. Ma gândesc aici la doamnele Renate Weber si Smaranda Enache, ambele exponente ale ideologiei drepturilor omului, apologete ale multiculturalismului si promotoare ale valorilor noii stângi în cultura româna.
Echilibru instabil
Sa mai trec pe cineva pe aceasta lista. E vorba despre Mircea Cartarescu, intelectualul român care a oscilat cel mai mult între stânga si dreapta. Teoreticianul postmodernismului românesc, promotorul nostalgiei liÂteÂrare a perioadei pre-1989 în proza noastra („nostalghia“ ce caracterizeaza cultura stângista de dupa caderea Berlinului), Mircea Cartarescu a fost trecut „cu arme si bagaje“ în tabara dreptei de nevoia lui Gabriel Liiceanu de a publica un autor român bun la Humanitas, ca si de nevoia lui Traian Basescu de a arata ca mai citeste si literatura, nu doar ziare.
Desi a denuntat timid stângismul postmodernilor declarând ca „divorteaza“ de acestia, Cartarescu a început sa scrie în spiritul corectitudinii politice, devenind, în mod neasteptat, avocatul cel mai dur al cauzei homosexualilor, de exemplu.
În a treia categorie de intelectuali intra majoritatea colegilor mei de generatie. Tineri, rebeli, ei traiesc drama generatiei interbelice: nu au cum si de ce sa mai fie eroi. Dar despre ei, în numarul viitor.