De la o tutela la alta
articol aparut in Cultura, nr. 190 din 0000-00-00» cultura literara » revista revistelor culturale
Autor: C. STANESCU
În „România literara“ nr 34/ 2008 Mircea Iorgulescu semnaleaza aparitia unei „Istorii a României“ la editura pariziana Perrin, cea mai importanta editura franceza specializata în lucrari istorice. De origine româna, trait de la zece ani în Franta, unde familia i s-a refugiat din motive politice în a doua jumatate a anilor '70 ai secolului trecut, autorul acestei sinteze, Traian Sandu, profesor la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle, are si avantajul, noteaza M. I., „unei cunoasteri întinse si aprofundate a istoriografiei românesti.“ Pe scurt, „Istoria României“ de Traian Sandu documenteaza „sfârsitul iluziilor“ cu privire la câteva din cele mai dragi imagini despre noi însine impuse de istoriografia româneasca ramasa cu mentalitatea din „secolul nationalitatilor“. Astfel, scrie M. Iorgulescu în legatura cu un mare moment din istoria patriei, capitolul „Un prim razboi mondial fara glorie“ „rupe fara ezitari cu imaginile edulcorat patriotice prin care un dezastru militar si nu numai a fost ulterior prezentat drept o glorioasa epopee“. E drept sa spunem ca „glorioasa epopee“ este mai ales rodul unor istorici patrioti, dar si al cinematografiei supuse de dupa al doilea razboi mondial : în romanele unor Rebreanu, Camil Petrescu sau Felix Aderca „epopeea glorioasa“ e ca si inexistenta. Alta imagine „edulcorat patriotica“ aflata în mare suferinta în „Istoria României“ de Traian Sandu este „epoca de aur“ interbelica : „Sfârsitul României Mari – scrie M. Iorgulescu – e situat la încheierea celui de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, a carei analiza face, indirect, înca mai ridicole melodramaticele tentative de a o prezenta drept «adevarata epoca de aur»“. În fine, „epoca de aur“ traita daca nu si sprijinita de aproape noi toti este, în viziunea lui Traian Sandu, schimbarea unei tutele cu alta : „Comunismul în România: stalinism fara mila, nationalism fara destalinizare, cadere fara tranzitie“, pentru ca ultimul subcapitol care încheie lucrarea sa ne duca la aceeasi concluzie : „Dupa 2004 : Traian Basescu sau megalomania «axei Washington-Londra-Bucuresti»“! Firul rosu al noii sinteze istorice pare sa fie acela ca istoria României, rod al initiativelor externe, a fost si este nevoita sa asculte de geografie si datele ei geopolitice : „În functie de acestea sunt ordonate sau reordonate evenimentele si evolutiile istoriei românesti. Schimbare koperniciana – subliniaza M. I. În partea cea mai acida a comentariului sau -, în virtutea careia istoria României apare mai mult ca fiind facuta de puterile cu interese în aceasta zona mereu de margine, nicidecum în interior. Interese mai degraba difuze si care nu sunt însa niciodata atât de mari încât sa împinga la anexiuni, dominatiile de la distanta si prin interpusi locali ajung. Nu exista conflicte majore, de proportii, între diversele mari puteri pentru cucerirea tinuturilor de aici. Nici Imperiul Otoman, nici Imperiul tarist
n-au vrut si n-au încercat sa ia în posesie voievodatele Moldovei si Valahiei, a caror evolutie are un continut civilizator diferit de al Transilvaniei. E, prin urmare, o istorie marcata de o succesiune de „tutele“ si de o cautare permanenta a „tutelelor“. În cele doua voievodate, scrie Traian Sandu, spiritul de revolta sociala, ca si al autonomiei internationale, nu se datoreaza înfloririi unei culturi emancipatoare ca în vestul sau chiar în centrul Europei, aici „elitele“ sunt lipsite de legitimitate si de aceea exista nevoia verificarii ei continue, fie pe lânga schimbatoarele puteri tutelare, fie pe lânga o populatie nemultumita. Asa încât situarea internationala ca etern disponibila „clientela“ si „turbulenta interna“ se întretin si se sprijina reciproc. La rândul lor, „puterile tutelare se opun legitimarii populare a elitelor, care nu trebuie sa domneasca decât gratie lor, în timp ce factiunile interne gasesc usor un sprijin extern pentru a pune în cauza o putere legitima.“ Exista mereu, cu alte cuvinte – încheie M. I. – un Stambul care dicteaza si un Stambul la care se merge cu pâra, cu jalba, cu promisiunea. Si totul pe un amplu si durabil fond de adaptari grabite si zeloase, de simulacre de modernizare dupa deplasarea catre Vest a dependentelor si de dispret abia mascat pentru democratizare“. Între aceste coordonate cu butoanele în exterior au jucat toti actorii de pe scena istorica româneasca pâna azi : temerar, Mircea Iorgulescu înclina sa creada ca o asemenea lucrare creatoare de patriotice deziluzii „poate fi tradusa si în româna, de ce nu ?!“. Apropo de iluzii : în acelasi numar al „României literare“, comentând volumul „Iluziile literaturii române“ de Eugen Negrici, dl Barbu Cioculescu regreta ca, „Daca literatura din timpul comunismului este adusa la justa ei valoare – adica la mai nimic –, cea interbelica e subapreciata, cel putin în domeniul prozei, care îl si preocupa în special pe autor. Un martor al înfloririi literaturii interbelice nu va accepta punctajul superior pe care-l acorda dl Negrici momentului 1964, cu toata importanta acestuia în limitele unei literaturi operând în lipsa libertatii“. E îndeobste notoriu ca „martorul înfloririi literaturii interbelice“ identifica respectiva perioada cu adevarata „epoca de aur“ a istoriei României, un titlu confiscat ulterior de Ceausescu si propaganda lui. Literatura din timpul comunismului, sustine dl Barbu Cioculescu, reprezinta „mai nimic“ : în acest caz, trebuie sa convina ca si toata prezenta „interbelicilor“ care au continuat sa scrie în
comunismului reprezinta „mai nimic“, inclusiv contributiile marelui sau parinte, Serban Cioculescu. Aceasta sustinere ar fi nu doar incorecta, ci si impie. Ca sa nu mai spun ca în acel „mai nimic“ ar trebui sa intre si scrisul dlui Barbu Cioculescu însusi, al bunilor sai amici ca Gh. Grigurcu, precum si Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu („Scoala de la Târgoviste“, nu ?!) si, fireste, numerosi altii care au scris „mai nimic“ în timpul comunismului. Intelectual distins si carturar rafinat, dl Barbu Cioculescu si-a pierdut pentru un moment („mai nimic“!) simtul umorului de dragul unei iluzii ce i-a întunecat vederea.
Sindromul neispravitului
„Persecutarile si invectivele au ramas partea acelora care nu se suie pe streasina ca sa strige la patriotism“ – se vaita Ion Ghica într-o scrisoare catre Vasile Alecsandri la 1880, adaugând speranta ca „peste douazeci, cincizeci, o suta de ani, poate ca s-ar gasi publicisti si istorici care sa arate generatiilor viitoare în ce parte a fost mai multa si mai adevarata iubire de tara.“ Dupa 128 de ani, speranta lui Ion Ghica se vede împlinita de un publicist de talia dlui Andrei Plesu care vine si arata în „Dilema veche“ în ce parte a fost mai multa si mai adevarata iubire de tara : în partea unora ca Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Emil Cioran si Ion Ghica însusi, din zicerile carora autorul „Minimei moralii“ alcatuieste o „Mica antologie a patriotismului amarât“ dedicata „toapei patriotice“ care se suie pe streasina ca sa strige la patriotism. Doar ca „toapa“ se iveste de unde nu te astepti si se recruteaza cam din toate categoriile si paturile, inclusiv ale „elitei“ care se declara în febra de patriotism la porunca din afara, a acelui „Stambul care dicteaza si la care se merge cu pâra, cu jalba, cu promisiunea“ din „Istoria“ comentata de Mircea Iorgulescu. Exemple ar fi destule, nu le mai reiau. Mai bine sa adaug „micii antologii“ observatiile lui D. Draghicescu despre neasezarea de care sufera neamul românesc : „Din punctul de vedere al întregului neam românesc, cea dintâi observare de facut este ca natiunea româna propriu-zisa nu este înca pe deplin faurita. Suntem neinspraviti geograficeste si istoriceste, suntem nevârstnici din punct de vedere social (…) toate felurile de activitate româneasca, stiinta, literatura, arta noastra, agricultura, industria si comertul nostru poarta pecetea neispravitului (…) la noi toate roadele muncii noastre se înfatiseaza sub pecetea nestearsa, fatala a neispravitului.“ Pecetea neispravitului e pe deplin confirmata si de „zidul început si neispravit“ dintr-una din legendele emblematice ale românilor, precum si de nesfârsita încolonare si revenire a „oamenilor începutului de drum“, ca sa reiau un titlu celebru. De sindromul neispravitului au suferit români celebri care, tocmai de aceea, închipuindu-si ca scapa de sindrom si-au luat lumea în cap, exilându-se nu numai în timpul dictaturii comuniste. I. L. Caragiale e doar un exemplu. Ultimul titlu din seria suferintelor literare produse de sindromul neispravitului semnalat de Draghicescu ar putea fi romanul „Marturisirile unui neispravit“ din 1999 al Marianei Sora. De sindromul neispravitului sufera patriotic atât cel ce „se suie pe streasina ca sa strige la patriotism“, cum zice Ion Ghica, ori „românul de parada“ al poetului national, cât si genialul „sceptic de serviciu“ Emil Cioran, citat în antologia lui Andrei Plesu cu vorbele lui despre fuga de raspundere, incapacitatea endemica de a-ti asuma responsabilitatea ori vina personala : „Niciun român nu se simte personal vinovat (…) dezertând astfel de la responsabilitatea individuala“. O natie de „dezertori“, s-ar putea zice, care cultiva eroismul, abnegatia, idealismul si caritatea… În opera lui Caragiale acesti indivizi sunt simpatici, mai încoace devin odiosi.
Un incendiu
O farsa care spune multe despre capacitatea noastra de a ne inflama si a deveni robii oricarei „fandaxii“ denunta Virgil Diaconu în „Cafeneaua literara“. Asa cum se stie, la Iasi a avut loc în aceasta vara a doua editie a unui festival international de neoavangarda organizat de talentatul poet Daniel Corbu. Relatând de la fata locului, V. D. îsi intituleaza o parte a darii lui de seama asupra evenimentului „Piramida subculturii si Biblioteca din Alexandria sau «arderea» lui Cartarescu“. Sa citim : „În ideea dinamitarii locurilor literare comune, a operelor culturale modeste, în cadrul festivalului s-a dat foc asa-numitei piramide a subculturii, în fapt un schelet de lemn învelit în ziare pe care era scris «Nu subculturii !». Un act, asadar, simbolic si, în Logica neoavangardei, bine intentionat. Preluat de presa centrala («Gardianul») si de câteva posturi TV, acest act a fost însa deformat, ajungând sa se afirme ca s-au ars cartile lui Cartarescu… Unde dai, si unde crapa… Reactiile au urmat în lant : Nicolae Manolescu a semnat pe site-ul USR un comunicat în care acuza arderea închipuitelor carti si propunea cercetarea, în prima sedinta a USR, a barbarului act, Editura Humanitas, care l-a înfiat cu acte, pe viata, pe ilustrul poet, a promis ca de acum înainte îi va tine cartile sub paza si clopot de sticla ! precum sfintele moaste, Cartarescu a dat si el, fara nicio cercetare (putea da un simplu telefon lui Daniel Corbu…) o declaratia de victima a presei, „Cotidianul“ si „Evenimentul Zilei“ au corectat stirea falsa… Noi, care am fost la fata locului, marturisim ca nu s-a ars nicio carte, daramite una a poetului de talie planetara numit mai sus ; poet care, versat nevoie mare în probleme de imagine, de abia astepta gamalia unui chibrit pentru a se închipui Biblioteca din Alexandria, pentru a da declaratii în flacarate presei si a-si face, si în acest chip, putina reclama.“ Nazbâtia neoavangardista de la Iasi a luat însa proportiile unui proces în legatura cu „articolul diversionist“ al dlui Caracudi de la „Gardianul“, care a pus pe jar scriitorimea româna, conducerea organizatiei profesionale, Editura Humanitas si pe autorul „Levantului“ ca parte vatamata, afectat de piramida de hârtie arsa neoavangardist la Iasi. Într-o „scrisoare deschisa“, Daniel Corbu acuza si el „stirea diversionista“ care a alertat „boborul“, „elita“, ce mai, întreg aparatul de propaganda editoriala : speriat de proportiile „fandaxiei“, poetul iesean face declaratii de amor „pagubitului“ (cu arsuri) si cere, cu respect si consideratiune, repararea onoarei afectate de „articolul diversionist“ si urmarilor lui în rândul elitei de bine. Incendiul s-o fi stins pâna la ora la care apar aceste rânduri, dar povestea lui ne încredinteaza – a câta oara ?! – asupra nemuritoarei actualitati a „exilatului“ de mântuiala Ion Luca Caragiale…