Legea arhivelor si mizele sale politice
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 2008-02-28» cultura cultura istoriei recente »
Autor: Ilarion Tiu
Statutul documentelor create de institutiile comuniste în România este prilej de „gâlceava politica“ din 1990 si pâna astazi. Cine a „ciripit“ la Secu' si cine nu, cine a fost activist de partid si cine a fost dizident – sunt teme de discutie în „înaltele foruri“ ale „societatii civile“. Un „conflict“ ce ne ofera neplacute surprize caci periodic tabara „justitiarilor“ se pomeneste sub tirul îndreptat de ea însasi contra „fostilor“ (a se vedea cazul Sorin Antohi, spre exemplu)
.Arhivele comunismului s-au aflat într-un regim anormal de la „Revolutie“ si pâna astazi. Desi Securitatea s-a desfiintat oficial în decembrie 1989, iar SRI-ul nu s-a declarat continuatorul fostei institutii (ba, chiar dimpotriva!), noul serviciu de informatii al „timpurilor noi“ i-a „reciclat“ atât personalul cât si dotarile si arhiva. SRI-ul are drept de control pâna în zilele noastre asupra arhivelor Securitatii, iar la CNSAS s-au transferat numai documentele despre care se spune ca nu lezeaza „secretul de stat“. Însa nimeni nu poate verifica daca în cele ramase este vizata siguranta nationala sau nu! Arhivele PCR au avut de asemenea un traseu nefiresc. În decembrie 1989, ele se aflau în sediul CC-ului, ocupat de revolutionari. A intervenit armata „salvatoare“, care le-a preluat si le-a transportat la Pitesti. Iata cum argumenta generalul Nicolae Spiroiu, ministru al Apararii între 1991-1994, preluarea arhivei într-un interviu pe care mi l-a acordat în anul 2005: „Arhiva CC a fost transportata la Pitesti imediat dupa 22 decembrie 1989, în perioada în care la Comitetul Central se aflau înca revolutionarii si unde s-a apreciat ca este pericolul ca aceste arhive sa se degradeze, sa fie înstrainate, distruse, ma rog, descompletate. Atunci Consiliul Frontului Salvarii Nationale a luat masura ca ele sa fie scoase de acolo si transportate la Armata, la Ministerul Apararii, deoarece în mod normal ele ar fi trebuit sa ajunga la Arhivele Statului, fiind parte din Arhivele Statului. Numai ca Arhivele Statului la vremea respectiva apartineau de Ministerul de Interne, deci de Securitate, care pe undeva nu mai era functionala în perioada aceea. Nefiind functionala s-a dat ordin Ministerului Apararii Nationale sa le preia si sa le transporte“. Pâna în 1996, armata a socotit, probabil, ca la Arhivele Nationale se aflau „teroristii“ deoarece nu le-a predat nici un document pâna atunci. În tot acest timp, arhivarii militari de la Pitesti s-au crezut stapâni pe documente: au descompletat dosare, le-au microfilmat, le-au furnizat „pe surse“ presei sau istoricilor-prieteni si „avizati“ sa le foloseasca dupa cum cred ei ca-i mai bine. Tot în 1996 a aparut si prima lege a arhivelor de dupa 1989, care prevedea ca documentele emise de institutiile statului puteau fi cercetate dupa 30 de ani de la emiterea lor. Practic aceasta prevedere a „ucis“ studiile privind comunismul, deoarece istoricii aveau acces la documente pâna în anul 1966. Însa nici macar acest termen nu a fost respectat ani de zile, deoarece Arhivele Nationale preluau „instant“ documentele PCR-ului de la Armata, motivând ca trebuiau prelucrate arhivistic! Ori Armata le tinuse sase ani tot pentru „prelucrare arhivistica“, desi Silviu Curticeanu, sef al Cancelariei CC în 1989, îmi declarase, de asemenea într-un interviu din 2005, ca în momentul caderii comunismului arhiva fusese în perfecta ordine, nefiind necesara vreo prelucrare arhivistica. În tot acest timp, istoricii „cu intrare“ la Arhivele Nationale au publicat mai multe carti în care foloseau documente ce nu se încadrau în limita a 30 de ani. Oricum, aceasta restrictie de timp era un abuz, deoarece PCR-ul, ca si Securitatea – creatorii de fond –, erau institutii care disparusera în 1989 si, conform uzantelor în domeniu, n-ar mai fi trebuit incluse în termene arhivistice! Dar legea din 1996 a avut si alte „bube“ privind documentele comunismului – a permis serviciilor speciale, Armatei, Ministerului de Externe si altor câteva institutii sa-si pastreze arhivele, pe care acestea le puneau si le pun în circuit dupa norme proprii. Adica le primesti dupa cheful diriguitorilor acestor institutii, termenul de 30 de ani neaplicându-se si asupra lor. Bineînteles ca a intervenit din nou arbitrariul pilelor si relatiilor pentru a putea accesa documentele Securitatii. Noul „regim“ al Conventiei Democrate a decis sa se „bata“ cu sistemul „închistarii“ arhivelor, incluzând în programul de guvernare liberul acces la documentele comunismului. Ion Caramitru, în calitate de ministru al Culturii, a initiat în 1998 un proiect de lege prin care institutia Arhivelor Natinale urma sa fie „demilitarizata“ prin transferarea la ministerul pe care-l conducea el atunci, cu tot cu spatii si personal. Însa initiativa i-a fost „sabotata“ de însusi colegul de partid si de guvern Gavril Dejeu, ministru de Interne, care a declarat ca la Cultura n-ar fi conditii optime pentru „paza arhivelor“, în conditiile în care existau „forte“ interesate sa sustraga documente. Chiar daca proiectul lui Caramitru a cazut, interesul manifestat la Cultura pentru arhive a ramas, ministru dupa ministru „remarcându-se“ pe posturile TV cu „idei despre arhivele comunismului“ în vreme ce orice discutie despre case de cultura, biblioteci ori muzee îi alunga pe „demnitarii culturii“ din „spatiul de dezbatere“ ca tamâia pe uciga-l toaca. În 1999 a fost data „legea Ticu“, prin care arhivele Securitatii urmau sa fie transferate catre CNSAS, care la acea data n-avea nici sediu, functionând într-o încapere din Palatul Victoria! Nici o institutie „neutra“ nu a avut acces la arhiva SRI pentru a stabili „valoarea“ documentelor din gestiune, astfel ca CNSAS-ul a primit numai dosarele considerate „inofensive“. Aceasta maniera de lucru a fost cauza a numeroase „crize“ între CNSAS si SRI. „Partile“ se acuzau reciproc ca „saboteaza“ procesul de „curatire morala“ a societatii - unii spuneau ca n-au primit, altii ca au dat. Si tot asa... pe banii contribuabilor si-au petrecut mandatele cu anii. Dupa 2005, odata cu venirea la Cotroceni a „presedintelui-jucator“, dezbaterea privind arhivele comunismului s-a „animat“.