Clipa
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 2008-02-28» cultura cultura politica »
Autor: ALFRED BULAI
Prin chiar natura lor sociala, oamenii sunt obsedati de ideea de a opri timpul, de a conserva momentele fericite pe care le traiesc, de-a mentine în chingile institutiilor practicile si traditiile pe care le cunosc, universul social si organizational care le este familiar.La modul general, dorim, înainte de orice, stabilitate, siguranta ca ceea ce facem, ceea ce stim, ceea ce am confirmat ca putem realiza ramâne un câstig necontestabil ce nu îsi pierde valoarea datorita scurgerii timpului. Traim într-un univers în care stim ca exista schimbare, dar dorim sa conservam pe cât posibil practicile noastre, relatiile cu ceilalti si mai ales institutiile în care ne aflam. Societatea este un univers institutional în care cuvântul de ordine este stabilitatea, constanta, repetitia. Valorile noastre fundamentale sunt legate, cele mai multe, de ideea de statornicie. Tindem sa valorizam tot ceea ce are o istorie semnificativa, tindem sa respectam si sa acceptam modurile de a actiona si a relationa care au cunoscut patina timpului.Iubim desigur si schimbarea si suntem constienti ca ea exista în lume. Oricare dintre noi crestem, ne dezvoltam, tintim mai sus sau la mai mult. Ca indivizi iubim si acceptam schimbarea, ca membri ai societatii suntem obligati sa valorizam stabilitatea. Prin chiar natura ei organizarea sociala presupune reguli, norme si ritualuri care au ca sens tocmai statuarea unor modele constante de actiune si de comportament. Batrânul filozof grec Heraclit spunea ca nu ne scaldam niciodata în apa aceluiasi râu, pentru ca nici noi si nici râul nu mai suntem la fel. Altfel spus, lumea se schimba în permanenta, chiar daca aparentele ne sugereaza ca facem mereu si mereu aceleasi lucruri. Una dintre orientarile metodologice importante ale sociologiei, interactionalismul simbolic, ne spune chiar ca lumea sociala este construita în permanenta doar în cursul interactiunilor noastre si, prin urmare, nimic nu este constant în noi sau în jurul nostru. Vrem sa gândim lumea în termeni fotografici, dar ea este un film navalnic cu succesiuni interminabile de fotograme care curg, în realitate, mai repede decât le putem noi percepe. Vrem sa credem adesea ca lucrurile sunt la fel, ca ceea ce am câstigat a ramas în palmaresul nostru social, ca ceea ce stim, stim pentru totdeauna, ca valoarea adaugata prin munca noastra ramâne referentiala permanent în aprecierile celorlalti. Cu alte cuvinte, pentru ca societatea ne inoculeaza prin institutii ideea ca lucrurile se fac mereu la fel, ne simtim datori sa credem ca lumea din jurul nostru, inclusiv ceea ce noi am realizat, se conserva atemporal si îsi pastreaza valoarea oricât de mult timp ar trece.Interactionalisti ne spun ca nu este deloc asa. Lumea este un construct permanent, care, chiar de la nivelul limbii pe care o vorbim si pâna la cele mai complexe organizatii, reprezinta un sistem dinamic care traieste doar atât timp cât exista relatii si interactiuni între oameni. Vrem sa credem ca realizarile, virtutile, împlinirile noastre sunt perene, dar aflam ca ele sunt redute pentru care trebuie sa luptam în permanenta. Este foarte usor însa, în lumea de azi, sa cazi prada credintei în perenitatea institutiilor, organizatiilor, valorilor si realizarilor dobândite. Este relativ facil sa cadem în cursa clipei, adica sa luam clipa ca unitate de masura si sa consideram fotografic ca lumea este stabila, statornica si referentiala, ca ceea ce a reprezentat o victorie va ramâne „istoric“ mereu asa. Din pacate, o parte majoritara a societatii românesti a trait în ultima vreme, cu totul impasibila, momentele unei adevarate restauratii îndreptate împotriva libertatilor câstigate cu mult timp în urma. S-au taiat aripile sansei unei timide asanari morale prin cunoasterea trecutului nostru dureros, prin suprimarea CNSAS-ului, am asistat la dezmatul unei Curti Constitutionale care a început sa faca nu legi, ci chiar o noua Constitutie. Iar acest dezmat este cu atât mai dureros cu cât interventiile arbitrare ale Curtii nu s-au facut în directia în care cetatenilor, celor multi, li se dau mai multe drepturi, ci în directia în care se da mult mai multa putere unui singur om. Asistam pasivi la o subrezire a unor câstiguri pe care le-am crezut certe nu cu foarte mult timp în urma. O televiziune a avut în aceasta perioada o super-campanie pentru eliminarea unei taxe care priveste, în realitate, un numar mic de români, în fapt toata actiunea aceasta de lobby vizeaza prioritar interesele unor oameni de afaceri, importatori de masini. Ea nu mai are nimic în comun cu ceea ce televiziunile încercau sa faca în urma cu ceva timp. Sa fie portavocea unor modele valorice democratice si profund comunitare, desi, în mod pervers, asta vor sa para ca fac în continuare. Refuzam sa credem ca lumea s-a schimbat, ca patronii de televiziune nu mai au temerile anilor ‘90 fata de reactia populara de respingere a manipularii si a îndoctrinarii. Nu prea îsi mai bat capul nici realizatorii sau jurnalistii de a mai încerca sa mascheze faptul ca au propriile interese, iar publicul nu mai are cum sa joace alt rol decât cel de figurant în drama regizata de ei. Refuzam sa acceptam schimbarea atunci când ea se produce si ne trezim indignati în fata faptului împlinit. Acum câteva zile Kosovo si-a declarat independenta. Întreaga clasa politica s-a aratat chiar intrigata si, cu exceptia stiuta, a strigat la unison ca lucrurile nu se pot schimba si nu putem recunoaste mica regiune autointitulata stat. Aceasta este, desigur, o gluma. Stimatii nostri politicieni aparatori înfocati ai suveranitatii Serbiei ar fi trebuit sa se sesizeze de peste un deceniu de faptul ca mica provincie si-a schimbat permanent statutul si ca ea a devenit independenta de foarte mult timp. Declaratiile actuale nu fac doi bani, pentru ca suntem în fata unui fapt împlinit. Independenta micii provincii a fost scrisa cu mult timp în urma, si nici sârbii, în marea lor majoritate, nu au luptat cine stie ce pentru a se împotrivi ei.În aceasta lume a schimbarii, cei care accepta ca nimic nu se pastreaza daca nu exista lupta si implicare relationala sunt singurii care pot câstiga. Cei care înving sunt în cele din urma cei care înteleg ca palmaresul nu este dat decât de un singur lucru: de succesele pe care le repurtezi astazi, si nu de laurii pe care i-ai câstigat ieri. Este vital si fundamental ceea ce încerci sa construiesti în prezent. Din acest punct de vedere tentativa de revenire a unuia dintre cei mai huliti politicieni din România, a lui Adrian Nastase, patronul voluntar sau involuntar al multor faradelegi în România postdecembrista, o vad, personal, cu ochi foarte buni. Asa cum probabil ati intuit, nu am simpatii fata de fostul premier. Dar gestul de a relua lupta mi se pare unul care trebuie respectat.Cei care înteleg ca bucuria si maretia clipei nu ramân în istorie decât daca pot, în mod necontenit, sa adauge infinite clipe în care sa faca proba capacitatilor si competentelor pe care le au, sunt cei care pot sa învinga cu adevarat timpul.