O întrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 2008-02-28» cultura cultura politica » accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin:Multi scriitori moderni si chiar contemporani s-au simtit puternic atrasi de o ideologie sau alta, punându-si condeiul în slujba lor. Care este pozitia dumneavoastra fata de acest angajament? Credeti ca el a fost favorabil sau nu creatiei?Kjell Espmark: Cei care au asistat la evenimentele memorabile din 1968 au simtit pe propria piele mirajul ideologiei de stânga ce cuprinsese pe atunci întreg spatiul occidental, cerând artei sa se angajeze în contextul mai larg al lumii înconjuratoare. De buna seama, avem de-a face cu un fenomen recurent în istoria culturii. Am încercat sa redau aceasta ispita – si totodata dilema – într-un poem intitulat „Catedrala din Chartres“, al carei cadru este Franta secolului al XIII-lea. În acest poem, domul devine simbol al exigentelor la care a fost supusa de-a lungul timpului integrarea individului de catre diverse ideologii. Eul poemului vine dintr-o lume în care drumurile nu respecta o harta, iar realitatea se redefineste în fiecare clipa. Pasind în edificiul abia ridicat al catedralei, în care „existenta încremeneste în linii deslusite“, „lumea devine reala/ pentru cel care spune da: ce ispita extraordinara.“ Aici, în întunecimea scânteietoare, multe spinari apasate de vinovatie s-au contopit cu pardoseala naosului si multi „s-au strâns ca o consola,/ca un grumaz de rezemat o arcada“; s-au strâns cu totii pentru a simti contopirea cu ceva mai însemnat, pentru a simti ca apartin unei forte mult mai marete: „s-au lepadat de nume si de sovaiala/ pentru a patrunde într-o autoritate ce-si cladeste universul/ din bolta în bolta“. Aici, arta înseamna si supunere. Cu cioburile lui nedesavârsite, maestrul sticlar sileste lumina sa prinda „un grai desavârsit“, în timp ce el însusi dispare „în sintaxa textului“. Un vitraliu – cel „al macelarului“, în care securea tocmai s-a ridicat „deasupra nesupunerii în lanturi“ – este de neconceput sa lipseasca din catedrala! Se spune ca din aceasta catedrala s-au nascut alte douazeci. Însusi mesterul zidar loveste desenul cu podul palmei si spune: „Asta este Europa!/ Trebuie sa-l contrazicem“.Aceasta imagine se distanteaza discret de conceptia lui Roland Barthes, care vedea în automobil catedrala timpului nostru. În opinia mea, automobilul este mai degraba un simbol al libertatii individualiste a timpului nostru, o libertate negândita pentru care are de suferit mediul înconjurator. Catedrala este altceva. Aici este nevoie sa renunti la propriul eu si sa-ti topesti inima si mâinile într-o constructie ideologica, pentru ca aceasta abandonare sa-ti insufle un rost si un tipar. În schimb, strainul aflat în vizita la Chartres se opreste în gradina de trandafiri de afara si asculta sunetele sprintare ale unui instrument de coarde. Cel care cânta „gândeste cu simturile: O confuzie atât de dulce“. Inteligenta necunoscuta care formeaza sunetul cu degetele, înca nu are de ales – „ deocamdata se îndreapta pe dibuite/ spre un NU“. Acest „nu“, acest „non serviam“ este si raspunsul meu în fata marilor ideologii care pretind angajament si conformare. Poemul acesta este inclus într-un volum intitulat „Semne catre Europa“.Este o carte care bâjbâie în cautarea unei alte Europe decât cea reprezentata de catedrala autoritatii, de intoleranta autocratica a lui Filip al II-lea sau de abuzurile marelui razboi.