Despre demolatori, cu dragoste
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 2008-02-28» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Se împlinesc, iata, zece ani de când tot în februarie, dar 1998, un grup de tineri cu mari idealuri în banduliera savârsira un „atentat terorist“ contra poetului national, M. Eminescu. Atentatul, simbolic, se întelege, avu loc într-o revista reputata mai cu seama pentru alianta exemplara si nestramutata cu spiritul sceptic si demiti(ci)zant al geniului din Haimanale, si el national ca si celalalt, dar altminteri sau, cu propria-i vorba, „viceversa“. Teroristi cu vorba, atentatorii aceia pretindeau cu nerusinare ca poezia lui Eminescu „de fapt nici nu exista“, ca „poetul însusi era ceva inert si ridicol, ca o statuie de metal goala pe dinauntru si cu dangat spart“, ca „proza lui Eminescu ma lasa rece. Este sub nivelul minimei lizibilitati“, „arata la fel de sec ca o carte de telefon versificata“, iar în gazetarie poetul e „completamente nul“ ( !) si alte grozavii ca acestea – tot atâtea gaze lacrimogene aruncate de ei cu cinism în ochii prea sensibili ai maselor de emotivi admiratori ai statuii poetului national. Mai mult admiratori, repet, ai statuii decât ai poetului. Am salutat în epoca asaltul (atentatul!) contestatarilor, sub cuvânt ca macar o data pe secol bronzul statuilor mai trebuie încercat, pus sub presiune ca sa vedem daca mai rezista. În general rezista. Dupa exact zece ani de la aceasta întâmplare simbolica aceeasi revista, „Dilema“, care si-a facut o buna faima cu amintitul atentat, revine, dar viceversa, asupra temei: „Spiritul critic si mania contestarii“. Spun viceversa pentru ca spiritul de fronda si contestare ce-i definea pe „teroristii“ si animatorii lor de acum zece ani s-a risipit ca un fum. Mai batrâna cu zece ani revista s-a înteleptit si, iata, abia trecut un deceniu de la patronarea marelui atentat savârsit asupra celui mai înalt simbol al gloriei spirituale a neamului (!) ajunge sa se teama de „atentate“, „contestari“ si alte bombe! Înfricosata ori scârbita, ceea ce-i totuna, „Dilema veche“ trage un clopot de alarma aratând cu degetul de lumina spre polul întunecat si satanist al noilor grupari teroriste ce atenteaza, Dumnezeule!, la actualele glorii ale neamului : „Personalitati pe care lumea le stia aflate pe un piedestal sunt astazi demolate, cu argumente sau cu simple înjuraturi. Unii vor sa ia locul celor pe care-i contesta. Altii desfiinteaza nume mari ca sa-si faca reclama lor însisi. Impostori cu nume sonore profita de fenomen…“. Noi nu-i stim pe cei ridicati „pe un piedestal“, n-am aflat ce nume mici vor sa ia locul „numelor mari“, cine demoleaza pe cine: nu stim nici macar cine face lista numelor mari si ce mesteri pietrari si sculptori lucreaza la piedestalul si busturile acelor nume. Ne miram doar cum „devine“ ca se întoarsera lucrurile pe dos : de la demolarea atât de curajoasa a lui Eminescu, la strigatul gâtuit de emotie ca se demoleaza noile glorii ale neamului ridicate pe piedestal în ultimii zece ani de când în „Dilema“ fu dat jos poetul national ! Ramân, vorba dlui Liiceanu, „încremenit“ în mirare si citesc frumoasele îndemnuri la critica constructiva ale lui Dan C. Mihailescu, cel mai oral si mai ascultat cronicar al actualitatii : „Ca sa nu ajung cumva vreodata sa ma familiarizez volens-nolens cu poruncile vremii, am preferat sa fug din arena si sa construiesc aiurea. Nu sa distrug, sa desfigurez ori sa malformez carti, nume si destine literare. Am preferat sa ma retrag câtiva ani buni din exercitiul regulat al cronicii de întâmpinare, scriind carti despre clasici. În plus – ne asigura criticul oferind si un model de urmat – nu am suferit niciodata de mania contradictiei, mai precis : de acea sfânta anxietate ce-i cuprindea (si-i cuprinde) pe cei din linia Zarifopol-Cioculescu-Alexandru George, fata de numele supralicitate la bursa culturala a zilei. Exista peste tot si dintotdeauna o alergie a spiritelor excesiv ascutite la impulsurile mitizante ale prezentului…“. Aviz spiritelor excesiv de ascutite : mai tociti-va spiritul prea ascutit ca sa nu mai faceti atâta alergie la „aluviunile encomistice“. Mai departe, sub porunca noilor vremi, cronicarul combate constructiv pe vidanjorii, demolatorii si tâfnosii de porunceala care critica si înjura la „comanda redactionala“. Un decalog al bunului critic (samaritean ?) propune dna Ioana Pârvulescu într-un interviu luat de Andrei Manolescu si publicat în acelasi numar al „Dilemei“ despre criticism si mania contestarii. O pricina a acestei manii ar fi incultura : „În acest moment însa, e cert ca unii din cei care fac critica literara au cea mai slaba pregatire culturala de când se face critica încoace“. Întrebare : aveau acum zece ani maniacii contestarii si criticii lui Eminescu o „pregatire culturala“ mai slaba decât cei de azi care atenteaza la nu stiu ce piedestaluri pe care sed „numele mari“ de la bursa culturala a zilei ? În realitate, iconoclastia n-are prea multe de-a face cu incultura : cât era de „incult“ tânarul Ionescu, invocat cu temei de Ioana Pârvulescu, atunci când a pus la pamânt cu „Nu“ o întreaga generatie literara ?! De acord cu domnia sa ca e bine „sa ai un decalog al criticului literar, o deontologie“, nu cred ca întrevede corect solutia pedagogica a unei bune selectii a criticilor tineri spre a-i feri de instinctul barbar al demolarii prin cultura si constiinta de sine. Selectia, zice Andrei Manolescu, ar trebui sa dispuna de o „institutie“, iar Ioana Pârvulescu e de parere ca „da, asta (institutia – n.n.) ar trebui sa tina de Facultatea de Litere. Eu chiar am tinut un curs de critica de întâmpinare. Era facultativ si n-a avut prea mare audienta la anul de curs caruia i se adresa, o dovada ca pe studentii de la Litere nu-i atrage sa învete sa faca critica literara. Îi atrage sa scrie critica fara sa trudeasca înainte. Li se pare ca oricine poate asta. În general, ideea de ucenicie, de etape ale mestesugului (ucenic, calfa, maestru) a disparut.“ Îmi pare rau, dar mi se pare ca dna Pârvulescu descopera iar roata fara spite : „institutia“ sau fabrica de scriitori si critici a functionat în anii '50 si, sub alta forma decât celebra Scoala de literatura, pâna în 1962, când îsi încheie studiile ultima promotie a sectiei de Critica, teorie literara si folclor din cadrul Facultatii de filologie din Bucuresti. Au iesit de acolo exact atâtia critici câti au intrat, respectiv, unul singur, dar ce critic : Mircea Martin ! Restul s-au împrastiat, anonimi, pe la catedre în scolile patriei, în gazetarie, biblioteci etc. E o naivitate sa crezi ca scriitorii si criticii se fac la Litere, precum si aceea ca ziaristii se nasc în incubatorul facultatii de la Leu. Regula de aur e al cenaclului : ies de acolo atâtia poeti câti au intrat. Iar ucenicia, sa fiu iertat, nu se face în eprubete, ci la „locul de munca“, la „standul de productie“. În rest, sigur ca „demolatorii“ trebuie întarcati de mici, ca sa n-o ia razna lovind în cine nu trebuie. N-am nicio placere sa demolez, nici destula carte ca sa dau jos statuile de pe piedestal. Tot ce vreau sa spun este ca ancheta „Dilemei“ descopera o tema eterna, la fel de actuala în „Evul mediu ca si în postmodernitate : actuala nu-i deci tema, ci statuile de pe piedestal. Iar îndemnul, implicit, este acesta : mai lasati statuile în pace cu atâta „manie a contestarii“. Însa spiritul critic poate aduce a „criticism“ (efect al maniei contestarii) si când tinta nu-i bine aleasa ori când spiritul critic se exercita asupra cui nu trebuie. O idee ce ne-a pus pe gânduri în respectiva ancheta este aceea a raportului dintre sinceritate si compromis ridicata de dna Ioana Pârvulescu. Acest raport pare sa duca în rationamentul sau la o forma de ipocrizie respectuoasa : „E bine, adica, sa stii si când e necesara o critica de stima, de exemplu. Compromisul face si el parte din critica literara ca un fel de regula de nuanta, poate cel mai greu de învatat pentru ca tine de fler. Nu pledez aici pentru compromis sau nesinceritate în niciun caz, dar trebuie sa stii care e tonul just cu fiecare dintre oameni, în functie de ce au facut pâna atunci. Nu-l desfiintezi pe unul care a dovedit excelenta în domeniul sau, ci gasesti o formula eleganta de a spune de ce ai rezerve. Nu-l tratezi ca pe un debutant pe unul care are deja o opera foarte solida, o opera care te-a ajutat pe tine, criticul, sa ajungi ce esti.“ Chestiuni delicate si derutante : critica de stima, nuanta compromisului, tonul just, formula eleganta de a ocoli expresia cruda a opiniei, datoria de a fi ipocrit cu cel care „te-a ajutat“. Ce ne facem în aceste conditii cu spiritele alergice la „impulsurile mitizante“ si „aluviunile encomiastice“ de care vorbea Dan C. Mihailescu ? Va fi necivilizat, grosolan, demolator un cititor care cu sinceritate si fara ipocrizie de salon va observa si va si regreta ca a citit sub semnatura unui adorat al sau lucruri penibile si chiar ridicole? Citesc, bunaoara, în România literara, un fragment din prefata la extraordinarul volum „Varul Alexandru si alte povesti adevarate“ de Adrian Oprescu. Autorul prefetei, dl G. Liiceanu, var mai mic al memorialistului, fost detinut politic, crede ca poate filozofa pretios, pretentios si patetic pe marginea unui gest al sau de la 7 ani, când „copilul care eram voia sa fie bagat în seama de cei mari“ si „ma aruncam pe mozaicul cu patrate mari, albe si negre, ale vestibulului si-mi încolaceam bratul în jurul uneia dintre gleznele lui“: „Cred ca – încearca filozoful de azi sa intre în capul copilului de atunci - agatându-ma cu disperare de piciorul lui ma imaginam când în chip de pradator, pe cale sa-si devoreze prada, când ca un vajnic aparator al unui castel în care tocmai patrunsese un bandit fioros, când, pur si simplu, îmi trasasem cine stie misiune în care importanta era, neîndoielnic, rezistenta pâna la capat. În orice caz este clar ca strângând, existam“. Ca urmare a acestei forme precoce de „cogito ergo sum“ copilul de 9 ani îsi trasa de atunci o misiune pentru tot restul vietii si asa „am devenit anticomunist visceral“. Astfel îsi origineaza filozoful, penibil daca nu ridicol, anticomunismul constient si neînduplecat de mai târziu si pâna azi. Supusa acestei crampe filozofarde, admiratia cititorului sau amuteste, transformându-se în stupefactie si dispozitie „demolatoare“ : câta ipocrizie îti trebuie ca sa gasesti o „formula eleganta“ spre a-ti exprima „rezervele“ fata de atare enormitate?! Pâna si Homer mai doarme, adeseori Împaratul e gol: de ce n-ar atipi din când în când si dl Liiceanu ? Înseamna ca-l demolez atragându-i cu respect netagaduit dar cu admiratie dezamagita atentia asupra atipirii, chiar daca admit ca asa spiritul sau se mai si odihneste ? Citesc în „Idei în dialog“ prima parte a cronicii lui Daniel Cristea-Enache despre „Orbitor“-ul lui Mircea Cartarescu. Criticul este un mare admirator al prozatorului din primul volum al trilogiei, dezamagit de ultima lui parte, devenind acolo, spune el, din creator un producator falacios paralizat de „scrisul industrios“ responsabil de manufactura si „productie pe stoc“: „“Aripa dreapta“ (2007), aclamatul roman de final, pus de un comentator printre cele mai bune carti din literatura româna din toate timpurile este o deziluzie în toata puterea cuvântului. E nivelul cel mai de jos al trilogiei…“ Este criticul un „demolator“ atins de mania contestarii ori, din contra, spre deosebire de critica debutantilor – critica pe nori, cum credea G. Calinescu –, analiza marilor autori pretinde luciditate, spirit critic „excesiv de ascutit“, caci tocmai ei nu merita filistinismul „formulei elegante“ a ipocriziei noastre ? Fie si pentru aceste câteva naive întrebari, ancheta „Dilemei“ îsi vadeste caracterul productiv. În plus, la zece ani de la „demolarea“ lui Eminescu, ea ne semnaleaza inconsecventa fertila a opiniei critice dintr-o publicatie aflata pe un înalt piedestal intelectual si care respecta astfel cu fidelitate legatul lovinescian exprimat într-o cunoscuta butada a marelui critic: „numai boul e consecvent“.