Aria oprimarii
articol aparut in Cultura, nr. 111 din 2008-02-28» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
De obicei, culegem exact ceea ce am semanat. Si, pentru ca de aproape doua decenii s-a semanat cu consecventa ura si prostie, s-a ajuns ca, în clipa de fata, sa ne ocoleasca succesele, chiar si cele mai modeste. Am fost buni la handbal, gimnastica, tenis, box, lupte, si pâna si la fotbal, am avut câtiva atleti mari, dar astazi n-a mai ramas decât amintirea lor. Am avut si câteva genii în literatura, sculptura, muzica, tehnica, dar afirmarea lor s-a facut în alte culturi, astfel ca, practic, nu ne apartin, însa nimeni nu ne împiedica sa ne mândrim cu ele.
Daca nu ar fi marea exceptie: „4,3,2“, pe cerul setei nationale de victorii ar ramâne doar tânarul zidar Costel Busuioc, „Pavaroti din Banat,“ concurentul de la Hijos de Babel, emisiune concurs pentru amatori a televiziunii spaniole. Si, sa nu uit, pantalonii lui Barack Obama, gânditi în Torino si cusuti în România, trecuti si ei pe lista performantelor acestui moment. Dar nu trebuie sa ne miram, avem succese la înaltimea tintelor pe care si le-au propus cei ce raspund de prezentul patriei, caci de viitor nu este interesata nici una din luminile noastre postrevolutionare. Cât despre trecut, el le ramâne cu desavârsire strain, dovada fiind discutiile despre Transilvania, ca urmare a proclamarii independentei provinciei Kosovo. Experienta arata ca tot datorita setei noastre de victorii ne-am obisnuit sa luam dorintele drept realitate. În minunatul spatiu carpato-danubiano-pontic se câstiga meciuri pe care nu le-am jucat înca, se dau premii Nobel unor scriitorasi care au vizitat atât Stockholmul cât si literatura ca simpli turisti amatori, se repurteaza victorii zdrobitoare în razboaie de orice fel care nu vor avea loc. Imaginatia joaca un rol important în relatiile oamenilor nostri cu realitatea. Maghiarii, de pilda, care nu traiesc în fostul Imperiu, se multumesc si cu Tirolul de Vest. Noi, de când am abandonat aerele dacice, traim ca pe o scena, asteptând aplauze sau, dupa împrejurari, salvare. De altfel, a devenit o banalitate sa ne cream monstri, ca apoi sa uitam acest amanunt si sa ne temem de ei ca si cum ar fi reali. Nu exista si nu poate exista vreo asemanare între Kosovo si Transilvania, dar o seama de patrioti cu ziua, din politica si, desigur, din presa, se poarta de parca am fi pierdut-o. Iar nationalistii din tabara adversa, de parca ar fi câstigat-o sau sunt pe cale de a o câstiga. Din nefericire, când e vorba de sentimente stravechi, logica nu mai functioneaza. Pare greu de înteles la ce bun bantustane, tarcuri etnice într-un moment în care, de la Atlantic si pâna la Prut, se poate calatori liber si tot liber poate munci si studia cine oriunde doreste, având, adica, drepturi si posibilitati egale de afirmare. „În Ardeal ar putea fi un al doilea Kosovo, în cazul în care statul român nu va respecta drepturile minoritatii maghiare“ spune senatorul Sogor Csaba, neglijând cu buna stiinta faptul ca în prezent UDMR-ul se afla la guvernare. Minoritate „oprimata“, dar în guvern. Si când ma gândesc ca reprezentantul UDMR în Guvernul României raspundea la un moment dat de cultura si de culte, era sef peste limba si literatura româna, nu-mi pot reprima întrebarea: care dintre drepturi i-o fi lipsind acestei minoritati? Maghiarii au politicieni foarte buni, cunosc prea bine structura oamenilor politici români si întotdeauna cer mult, au lideri care stiu sa ameninte când trebuie, ca pâna la urma sa obtina exact ceea ce doresc. Suntem oare mai prieteni dupa ce s-a reinstalat statuia în ceea ce se numeste acum Parcul Reconcilierii din Arad? Politica pasilor marunti a dat rezultate foarte bune: alaltaieri, în vremea Regiunii Autonome Maghiare, ieri, când Ceausescu ne asigura, direct si indirect, ca daca n-ar fi el, am pierde Transilvania, si azi, când etnicii maghiari au de a face cu tot felul de diletanti care îsi închipuie ca tara se poate conduce dupa talk-show-uri si editoriale. Si, cum ne învata proverbul, nu e prost acela care cere, ci acela care da. În ultimii 90 de ani s-au rostit multe lozinci cu autodeterminarea leninista sau cu autonomia teritoriala si a aparut în numeroase ziare influente din lume harta României cu Transilvania hasurata. Dar nu-mi amintesc ca vreodata vreun reprezentant de-al nostru sa fi restabilit adevarul în aceleasi publicatii. Din pacate, adevarul se striga numai în tara, iar cei ce au decis soarta Kosovei nu stiu înca româna. Oricum, cine va vizita Biblioteca Congresului din Washington si va consulta cartile pe aceasta tema, se va îngrozi vazând cât de înclinata este balanta în partea nedorita. Ca ardelean care am trait niste ani si în „alta tara“, adica în partea de Ardeal cedata prin Diktatul de la Viena, n-ar trebui sa ma mir de zarva de acum: déjà vu, déjà connu. Îi cunosc bine pe unguri, am buni prieteni printre ei, mai ales ca în anii prerevolutionari am fost pe aceeasi baricada, le cunosc psihologia si destul de bine cultura. Mi se pare însa nedrept ca numai noi sa ne punem la punct excrescentele nationaliste, iar ei sa si le trateze cu îngaduinta, ba chiar cu respect. Ca europeni adevarati vor fi, cred, obligati sa o faca. Deocamdata, însa, nu-mi pot ascunde nelinistea câta vreme numele acestei provincii românesti a fost rostit cu aparenta îngrijorare ca posibila zona de conflict de catre unul dintre marii politicieni ai acestui timp: Vladimir Putin. Povestea Kosovei dovedeste ca suntem curajosi o zi si lasi tot restul saptamânii. Din compozitia sângelui nostru, asa cum o vedea Cioran, nu am pierdut nicio picatura de apa.