Slalomul moral
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Vara aceasta a fost zguduitã de mai multe scandaluri care m-au determinat sã reflectez ceva mai mult asupra a ceea ce am putea numi, „autoritatea judecãtoreascã“ a societãtii civile. O primã concluzie ar fi aceea cã ceea ce noi numim societate civilã este de fapt o realitate strãinã de ceea ce simte opinia publicã.
Ce este mai trist e faptul cã cei care
admiÂnistreazã aceste venituri (domnul Patapievici, în special) sunt niste oameni declarat
libertarieni, dusmani ai banului public, prieteni ai
proprietãtii private,
aÂdepti ai
statului
minimal.
ÃŽntr-un mod de-a dreptul inconstient îsi submineazã propria viziune asupra lumii prin functiile pe care le acceptã si le admiÂnistreazã iresponsabil.
Bãtãlie pe bani publici
Ca sã luãm un exemplu: scandalurile din jurul Institutului Cultural Român au provocat niste reactii cel putin amuzante din partea societãtii civile. Desigur, interesele imediate erau mult mai putin legate de dezbaterile culturale. Gafele conducerii ICR au determinat societatea noastrã civilã sã se polaÂrizeze pe criterii politice. Cei care au vrut sã dea în Bãsescu au gãsit si „sacul de box“ numit ICR. Cei care au vrut sã îl apere pe Bãsescu s-au grãbit (iresponsabil, zic eu) sã apere ICR-ul.
Dar pentru cã era nevoie si de o dimensiune culturalã a acestei dezbateri, aceasta a fost construitã pe criterii bine definibile ideologic. Astfel, stânga inÂtelectualã, pornitã împotriva conservatorilor de la conducerea ICR, a „atacat“ doar câteva aspecte ale gafelor acestora, trecând cu vederea stângãciile (desigur, de stânga) ale domnilor Patapievici, Mihãies etc.
Dreapta intelectualã a fãcut zid în jurul ICR-ului, adoptând o logicã preluatã de la Partidul Democrat-Liberal, probabil. Logica e simplã: orice se face la Cotroceni (sau la emanatia culturalã a acestuia, ICR-ul) e bine fãcut si trebuie apãrat de... comunisti. Pentru multi „dreptaci“, a-i da dreptate, fie si punctual, lui Vãcãroiu, Pãunescu sau lui Augustin Buzura este un pãcat mai mare decât a te compromite inÂtelectual dând dreptate oricând si oricum lui Bãsescu sau lui Patapievici.
Sã vedem, asadar, cum s-au „administrat“ scandalurile în care a fost implicat ICR-ul. Mai întâi s-au cheltuit bani pentru finantarea unor manifestãri gay peste hotare. Pe banii ICR (adicã ai nostri, desigur), reprezentanti ai homosexualilor din România au fost la marsuri si festivaluri de promovare internationalã a pidosniciei. Pe banii ICR, un film despre lesbiencele românce este plimbat prin lume, cu actori cu tot.
Desi este vorba despre o evidentã încãlcare a principiilor de functionare ale ICR, ca si a valorilor apãrate de conducãtorii acestei institutii, aproape toatã lumea a tãcut. Cu exceptia crestinilor (direct afectati de acest gen de propagandã homosexualã fãcutã pe banii lor), mediile intelectuale au stat linistite. Era si firesc, intelectualii de stânga nu aveau motive sã se revolte, iar cei de dreapta sunt... pedelizati. Ceea ce spune Cotroceniul e, în mod necesar, bun si de apãrat.
Cursã cu ochii închisi
Apoi a început scandalul legat de domnul Sorin Antohi. În acest caz, s-a ajuns la un fel de consens între dreapta si stânga asupra acuzatiilor. Sorin Antohi a fost acuzat ca fiind informator al Securitãtii si... doar atât. Faptul cã el este un escroc dovedit a fost trecut duios cu vederea. De ce? E simplu. Stânga e fericitã sã identifice pe „securistii“ dreptei, iar prietenii domnului Antohi sunt multumiti sã vadã cã adevãrata mizerie este ascunsã cuminte sub covor. Privind acest scandal de la o oaresce distantã, nu pot sã nu mâ întreb: oare câti escroci „academici“ mai gãzduiesc dreapta si stânga româneascã astfel încât un om precum Sorin Antohi este atât de bine protejat?
Al treilea scandal este legat de o expozitie de (pseudo)artã la New York. si aici s-a fãcut slalom moral. Stânga intelectualã, atasatã de aceastã nouã artã, a „alunecat“ printre penisuri, reprezentãri vaginale si alte exponate ale frustrãrilor sexuale ale „artistilor“ si s-au legat de o svasticã. Cãci oricât de decadentã, imoralã, penibilã, batjocoritoare ar fi, noua artã trebuie sã fie totusi.... antifascistã.
Ca urmare, acuzele venite dinspre stânga au fost cele de fascism. Lucru care a priit, paradoxal, dreptei adunate ca un zid în jurul conducerii ICR. Pãi e mai greu sã justifici (desi au fãcut-o cu destul de multã nesimtire) cum de se aruncã banii de la buget, banii nostri, pe penisuri si vaginuri „artistice“.
Slalomul moral a fost deci sportul „olimpic“ al verii noastre culturale. Desigur, nu vreau sã spun câ intelectualii nostri au inventat abia acum apa caldã. Etica la jumãtate de normã este caracteristica majoritãtii intelectualilor nostri postcomunisti, prea obisnuiti sã se inspire din politic decât sã inspire politicul. Vã mai aduceti aminte de momentul în care Presedintele României smulge un telefon mobil din mâna unei jurnaliste, pleacã cu el (infractiune penalã) si... este acuzat de discriminare? Aceeasi loÂgicã precum cea care stã la baza scandalurilor de acum.
Dar, dincolo de toate aceste scamatorii etice care au partea lor bunã – ne aratã cine suntem si care ne sunt limitele –, avem totusi o problemã.
Problema este urmãtoarea: de ce banii mei, dati pe impozite exagerat de mari, în loc sã îmi fie lãsati mie spre cheltuialã sau sã fie folositi pentru promovarea internationalã a culturii române, sunt cheltuiti nu pe aiureli, ci pe campanii menite sã distrugã cultura si civilizatia cãreia îi apartinem?
Libertarieni bugetofagi
Nu cred cã 1% din populatia României, dacã ar fi responsabilizatã sã îsi poarte de grija propriilor venituri administrate de Stat, ar fi de acord ca banii sãi sã se ducã pe niste penisuri (ce nu sunt nici mãcar vibratoare), pe campanii împotriva familiei sau pentru umplerea buzunarelor unor infractori.
si mai mult ca sigur aceiasi cetãteni plãtitori de impozite ar fi foarte frustrati sã afle cã în timp ce se cheltuiesc sume importante de bani pentru promovarea unei pseudoculturi onorabilul ICR nu mai are bani pentru alocarea de burse studentilor români plecati în afara granitelor României. E vina lor cã sunt fizicieni, chimisti, matematicieni, istorici sau filosofi si nu artisti profunzi, specializati în epilarea pubisului prietenelor lor. Dacã ar fi astfel de artisti, dacã ar elogia avantajele drogurilor prin cãrti proaste sau dacã ar face caricaturi cu tentã eroticã, probabil cã ar primi mai mult decât niste burse, nu?
Ce este mai trist e faptul cã cei care admiÂnistreazã aceste venituri (domnul Patapievici, în special) sunt niste oameni declarat libertarieni, dusmani ai banului public, prieteni ai proprietãtii private,
aÂdepti ai statului minimal. ÃŽntr-un mod de-a dreptul inconstient îsi submineazã propria viziune asupra lumii prin functiile pe care le acceptã si le admiÂnistreazã iresponsabil.
Resping de la bun început acuza de a fi fãcut afirmatii infantile. De multe ori în viata mea am primit oferte de muncã bine plãtite care erau incompatibile cu credintele si ideile mele. Desi nu am, probabil, nici 10 % din veniturile lunare ale libertarienilor ce conduc institutii bugetofage, am ales tot timpul sã trãiesc mai împãcat cu propria constiintã decât cu propriul buzunar. De aceea, departe de a fi infantil, îndrãznesc sã afirm cã am autoritatea moralã de a judeca pe cei ca domnul Patapievici (pe care de altfel îl iubesc pentru ce scrie, dar nu pot sã îl sustin în ceea ce face).
Oricum, concluzia cea mai tristã este alta. Schimbarea în bine a României nu poate sã vinã nici de la „pãltiniseni“ si nici de la „postmoderni“, ambele tabere infestate de o mentalitate proastã, de supravietuitori ai comunismului: „facem ca ei si gândim ca noi“.
Din pãcate pentru ei, România are nevoie de iesirea din dualism si din schizofrenie. Iar ei se pare cã nu pot sã ofere solutiile pentru aceastã iesire.