Plictiseala poneiului roz
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: CATALIN STURZA
Mã urmãresc, de la o vreme, ecourile salvelor de artilerie trase dintr-o parte în alta a presei românesti în „rãzboiul poneiului roz“. Oriunde blog as deschide, nu citesc decât despre „bietul ponei roz“ sau „ticãlosul ponei roz“, oriunde m-as duce nu aud decât „ai vãzut ce-au fãcut incompetentii de la ICR“ sau „ai vãzut ce-au spus nebunii de antenisti“. Scandalul a pornit de la o expozitie intitulatã „Freedom for Lazy People“, deschisã în luna iunie la ICR New York; unele lucrãri din expozitie, în frunte cu poneiul roz cu o svasticã pe crupã, au fost acuzate de obscenitate, pângãrire a unor simboluri crestine si iudaice si de antisemitism.
Toatã lumea vorbeste despre expozitie,
dar nimeni
n-a vãzut decât niste imagini publicate pe Internet sau difuzate
la televizor. „Freedom for Lazy People“ n-a trecut pe nicãieri, prin tarã, discutãm despre lucruri pe care nu
le-am vãzut,
cu pãreri culese, la a doua si la a treia mânã, de la altii.
Rãzboiul s-a stârnit din senin, violenta luptelor e invers proportionalã cu miza derizorie. În câteva zile, mass-media si blogosfera au luat-o razna, de parcã un întreg arsenal cu pulbere dãdea pe dinafarã si astepta de multã vreme o scânteie declansatoare. Secesionistii s-au înarmat cu argumente etice, au îmbrãcat uniforme croite la repezealã de conservatori si au pornit la luptã în numele bunelor moravuri, ale valorilor crestine si ale culturii nationale cãlcate în picioare. Valorile morale pe care le apãrã unii jurnalisti din aceastã tabãrã nu reflectã însã, în nici un fel, activitatea si discursul lor de zi cu zi. Unionistii au pornit, cu demonstratii heirupiste si gesturi uneori teribiliste, sã apere libertatea de expresie a artistilor si bastionul fragil al artei contemporane românesti.
Sunt, totusi, câteva lucruri despre care s-a vorbit foarte putin în acest scandal. Mai întâi, sursa acuzatiilor la adresa ICR NY si a expoÂzitiei sale estivale e „New York Magazin“, o revistã a unei pãrti a diasporei românesti din New York ce gãzduieste articole semnate si de colaboratori ai publicatiilor PRM. Tonul atacurilor din revistã e unul vadimist, furie mare si luciditate micã. Tonul e dublat de practici din vremea securitãtii: Robert Horvath, autor NY Magazin, a sunat la politia New York-ezã pentru a-si reclama conationalii, care ar fi deschis o expozitie cu caracter antisemit; dupã ce politia a decis cã e vorba de o alarmã falsã, Horvath a postat, totusi, pe net fotografii cu politisti în fata expozitiei pentru a arãta cã aceasta e luatã în vizor de autoritãti.
ÃŽn al doilea rând, linia de argumentare din New York Magazin, „svasticã si sex în vitrina ICR“, a fost preluatã, fãrã a modifica uneori nici mãcar forma, de jurnalistii puristi din România si fotografiile cu politisti au fost prezentate, la unele televiziuni, drept argumente cu greutate covârsitoare. ÃŽn al treilea rând, discursul multor combatanti din tabãra puristã se invalida si îsi îneca argumentele prin simplul fapt cã era imposibil de ascultat: o furie oarbã, expresii si invective de mahala, lipsa oricãrei îndoieli cã într-o expoÂzitie experimentalã de artã stradalã am putea vedea si altceva decât svastici, anticrestinism si sex. ÃŽn al patrulea rând, oamenii care se pricep la arta contemporanã n-au avut nici un cuvânt de spus în aceastã disputã si, oricum, nimeni n-a pãrut interesat de calitatea artisticã a expozitiei. „Freedom for Laizy People!“ a fost prezentatã pe www.woostercollective.com, una dintre cele mai cunoscute platforme dedicate artei stradale. O discutie separatã ar fi cea despre valoarea artisticã a expozitiei: dacã lucrãrile lui Nuclear Fairy, IRLO si Omar prezentate la NY se ridicã sau nu la nivelul celor mai interesante proiecte de pe woostercolective. Comparând, însã, poneii roz ai românilor cu temele unor proiecte prezentate aici, „The Art of The Toilet“ sau „Shit We're Diggin“ sau „Paul McCarthy's Dog Poo“ (un rahat de câine gonflabil de mãrimea unei case expus la un muzeu din Geneva), vom vedea cã românii pãsesc pe acest teren cu oarecare timiditate.
ÃŽn al cincilea rând, faptul cã o lucrare contine cuvântul „rahat“ sau reprezintã, vizual, ceea ce acest cuvânt îndeobste denumeste nu a stârnit un scandal public nici în Elvetia, nici în America, nici în alte tãri ai cãror artisti au ajuns pe www.woostercollective.com. Publicatiile new-york-eze nu i-au condamnat pe români, televiÂziunile americane n-au trimis echipe de stiri la fata locului pentru a obtine prim-plan-uri cu poneii purtãtori de svastici pe crupã. Rãzboiul e – cu eseistii de la „New York Magazin“ în frunte – unul exclusiv românesc, purtat în limba românã. Rãmâne de vãzut dacã expozitia în cauzã e reprezentativã pentru valorile românesti pe care ar trebui sã le promoveze ICR, însã aceasta e o altã discutie localã separatã. ÃŽn al saselea rând, motivele confruntãrii nu tin nici de ponei, nici de românismul târât prin nori, nici de arta contemporanã. Pulberea acumulatã în arsenalul subteran e una politicã si o parte dintre puristi asteptau un pretext pentru a rezolva conturi mai vechi cu personaje aflate, în acest moment, în fotolii înalte; lista merge de la directorul ICR New York la presedintele ICR si la presedintele României. Faptul cã multi dintre moralistii ad-hoc n-aveau nici o îndoialã cã expozitia trebuie arsã, faptul cã nu si-au pus, în nici un moment, problema valorii estetice a lucrãrilor incriminate dovedeste graba de a plãti anumite polite dublatã de tema de-a nu lãsa sã treacã un asemenea prilej.
În al saptelea rând, si presedintele ICR, H-R Patapievici, a acceptat, deschis, rãzboiul: a reclamat jurnalistii care l-au atacat la televizor la CNA, a bravat, în fata presei, declarându-se dispus sã primeascã oricând, orice comisie parlamentarã si i-a ironizat pe eseistii de la „New York Magazin“ într-o conferintã de presã: „Dacã pentru ei este interzis acest lucru în SUA, întrucât simbolul ca atare în public nu este interzis, înseamnã cã pentru ei poneiul este fie o sinagogã, fie o casã în care locuieste un evreu“. Abia în fata ironiilor (?) de o logicã dubioasã ale domnului Patapievici, ce
sugereazã o suprapunere mentalã între usa sinagogii si partea dorsalã a poneiului, spiritele corecte politic s-ar putea considera ofensate.
În al optulea rând, de la Hasdeu încoace, arta e târâtã, iar si iar, în procese de moralitate si e folositã ca topor în mâini butucãnoase si împotriva unor cãpãtâni bolovãnoase care n-au nimic de-a face cu subtilitatea si cu finetea ei.
În al nouãlea rând, toatã lumea vorbeste despre expozitie, dar nimeni n-a vãzut decât niste imagini publicate pe Internet sau difuzate la televizor. „Freedom for Lazy People“ n-a trecut pe nicãieri, prin tarã, discutãm despre lucruri pe care nu le-am vãzut, cu pãreri culese, la a doua si la a treia mânã, de la altii.
Ca sã scapi de rãzboiul poneiului solutia e, totusi, foarte simplã: ocolesti, o vreme, redactiile revistelor, scoti din lista de stiri site-urile tabloidelor cu pretentii, închizi televizorul si te refugiezi printre oamenii obisnuiti. ÃŽn sezonul cald aceastã specie extrem de numeroasã, imunã la artã si la politicã, migreazã, valuri-valuri, spre plajã. SingureÂle chestiuni roz despre care se discutã acolo sunt sânii vreunei veÂdete cu nume de NiÂcoleta sau GeorÂgeta din publicatii intitulaÂte „Ciao“, „LiberÂtaÂtea“ sau „CanÂcan“.