Olimpiada national-socialismului chinez
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura sportului » Venind din iarba
Autor: CORNEL DINU
Cu tot respectul, cred cã este normal sã dedicãm mãcar aceste rânduri competitiei supreme a tuturor timpurilor, ce s-a desfãsurat în luna august a acestui an. Olimpiada! Acum la Beijing, în miraculoasa Chinã.
Noi, românii, ne-am
descurcat, iarãsi.
Mai mult
prin talentul, abnegatia si setea de
victorie a sportivilor, decât prin ceea ce mai este sportul de
performantã
la noi.
În special prin lipsa si chiar pãrãginirea arenelor de pregãtire si de întrecere.
Pe care am vrut sã o vãd tot timpul. Pentru cã una este sã citesti despre ei, si cu totul altceva sã-i simti. Mãcar capitala si istoria împrejmuitoare.
Am reusit în vara lui 1992, cu o selectionatã de tineret a tãrii, participantã la traditionalul turneu din occidentalul, încã de atunci, Shanghai. Am fost primiti cu obisnuita ospitalitate a Orientului îndepãrtat, de oameni care vorbeau perfect româneste si ne cunosteau bine meleagul. Fãcuserã scolile Ministerului de Interne prin anii '80, când eu mai jucam, numai la Dinamo, si aveau ce impresii sã schimbãm între noi. Am vorbit mult. De la experienta lor româneascã pânã la participarea impusã, dar acceptatã, ca o necesitate nationalã, în „reÂvolutia lor culturalã“. Un compendiu real de sociologie particularã umanã. Pentru cã, realmente, China este o lume aparte. Tare atentã la tot ce se întâmplã în cealaltã lume, aceea a restului mapamondului. De aceea, nici mãcar nu m-a surprins faptul cã cel mai în vârstã dintre însotitorii locali mi-a povestit, într-o searã, într-o românã de invidiat gramatical!, cam tot ce am fãcut eu în zilele „loviturii de stat cu public“ (asa numesc eu, de mult, revolutia din decembrie) din 1989. N-am scãpat nici mãcar un zâmbet sau vreo grimasã, si nici nu mi-am lãsat figura sã radieze a bucurie. Asa cum fac ei si de ceva mii de ani... Am împrumutat de la ei aceastã formã de teatru bine studiat, dar numai pentru câteva momente.
Am avut apoi sansa, dupã ce ne-au socat constructiile si infrastructurile afaceristului sanhai, sã fiu alãturi de procurorul adjunct de atunci, Mugurel Florescu, oaspetele celor care conduceau procuratuta Chinei. si am vãzut tot ce era vechi si nou, câteva zile, din fantasmagoricul lor Beijing.
Ascultându-i la o masã pe magistratii lor superiori, am simtit cel mai bine transformarea Chinei lui Mao în aceea a viitorului. Mao si timpurile lui s-au dus, suflate parcã de realismul marelui vizionar Den. si China a trecut la o altã etapã. Aceea a national-socialismului readaptat la datele lor particulare. Nu întâmplãtor, astfel, au devenit una din primele trei mari puteri ale lumii actuale. Misunã peste tot, muncesc cu vechea abnegatie pãstratã prin educatie si, se spune, ar controla chiar fondul monetar al Americii. Pe care au invadat-o cu abilitate orientalã. Prin muncã si produse. Sigur cã astfel le pot numãra si banii.
Poate cã de aceea au tinut sã facã o primã demonstrattie pasnicã (deocamdatã!) de capacitate. Þinând mortis sã cîstige organizarea acestei ultime Olimpiade. si au reusit. Per total, socul restului lumii, ajungând si vãzând de ce sunt în stare, începând cu imaginativa si fascinanta deschidere, a fost imens. Iar impactul, ce sã mai vorbim. China, acest sfert al populatiei lumii, atentioneazã de unde a ajuns prin fortã logisticã bine gânditã, lãsând ca si celelalte trei sferturi sã-i scruteze cu si mai mare atentie, începând cu acum.
Indiscutabil cã sloganul olimpic al pãrintelui jocurilor, baronul Piere de Conbertin, „important este sã participi“, a cãzut în desuetudine de mult. S-a confirmat la Olimpiada din 1980 de la Moscova, tratatã, pe fatã, politic. Sã nu ne mai amintim. Aceea a fost chiar una rãzboinicã, pentru cã, Occidentul si America nu au participat considerând cã, iarãsi, cine nu trebuia a scos la vedere securea genocidelor programate. De încã atât de sãlbatica fiintã umanã.
Se stia, tot cu mult înainte, cã în întrecerile sportive, de la început, important pentru sportivi si pentru tãrile lor este sã câstigi. Nu doar sã participe. Competitia în orice domeniu face parte din gena umanã... Deci onorabilul si nobilul baron lansase doar un sofism. Care rãmâne doar cu forta unei reflectii pentru zgubiliticul om.
Acum asistãm, din nou, la o întrecere între Marile Puteri si tãri. Când scriu, în contabilizarea medaliilor conduce, inatacabil, China. Desigur, dupã atletism se vor mai apropia, cât de cât, americanii. O demonstratie rapidã si reusitã fãcutã de chinezi si în sport asupra fortei lor competitionale prin muncã, inteligentã, moralã si patriotism. Americanii rãmânând cu simbolurile lor. Acum Michael Phelps, care a depãsit modelul Mark Spitz. În rest, pentru capacitatea lor sportivã doar aceleasi confirmãri. Atletism cum spuneam, ceva canotaj, baschet si gimnasticã importatã si reusitã ca transplant prin profesorii soti Karoly, plecati de la noi! Rusii sunt si ei o altã reconfirmare. Oarecum, în urcare, prin frumusetea performantã a Isinbaevei de la prãjinã. De fapt, o continuare a scolii Bubka. În rest, nu mai sunt în sport la fel de puternici în toate disciplinele, ca altãdatã. Sclipesc ca licuricii, din când în când, dar nu mai pot în toate. Sunt, ca tarã, în reasezare comandatã de Mare Putere. Ce probã mai incontestabilã trebuie luatã în calcul decât aceea cã au pornit peste Georgia, cu tancurile, în timpul Olimpiadei. În care, tot printr-un sofism desuet, se spunea cã „armele trebuie sã tacã“! E adevãrat, tare demult, în vremurile civilizatiei grecesti supreme în bazinul Mediteranei.
Noi, românii, ne-am descurcat, iarãsi. Mai mult prin talentul, abnegatia si setea de victorie a sportivilor, decât prin ceea ce mai este sportul de performantã la noi. În special prin lipsa si chiar pãrãginirea arenelor de pregãtire si de întrecere. Am luat aur la judo (cu Marius Vizer presedinte al federatiei internationale), la canotaj (reconfirmare a acestei scoli la noi), la gimnasticã, prin frumoasa cu nume de legendã tracã, Izbasa; si la atletism, chiar la Marathon!, prin teribila Constantina Ditã Tomescu. Care se antreneazã si chiar trãieste cam opt luni pe an în America! Aceastã ultimã reusitã senzationalã, mie, care am iubit mereu alergarea, mi-a dat lacrimi în noapte. Izbãvitoare, ca si „solul“ impecabil al Izbasei. Biata femeie si mamã românã, cum stie ea sã lupte pânã la sacrificiu. si câte chinuri îi sunt date sã mai suporte!... Pentru cã, în „tara laptelui si a mierei“, tocmai pentru ele existenta nu-i usor de gãsit. Bântuie în inculturã si desfrâu tinerele si gãsesc greu mamele pâinea casei. Mãcar dacã am împrumuta si noi, cât de putin, din modelul national-socialismului chinez de acum. si nu asa cum am mai fãcut, doar din comunismul de tip Mao Tze Dun. Sau si mai rãu, acela al neîntelesei Corei de Nord, a familiei Kim Ir Sen. Avem partide, ele zic cã ar avea si doctrine, dar, din ce în ce mai mult, parcã nu mai avem tarã si nici natiune... Ne salvãm noi, iarãsi...