La „Picasso Museum“ – cu Chagall si Rebeyrolle
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura afis international »
Autor: NICOLAE COANDE
Dacã vrei sã ajungi de la Schöppingen la Münster (mai bine) mai târziu, dar (si mai) ieftin, e simplu: te scoli de dimineatã, deschizi fereastra, vezi cã soarele se aratã pe cer în Westfalia (în douã zile din trei, în perioada de douã luni cât am stat aici, la Stiftung Künstlerdorf Schöppingen, a plouat), bei o cafea în fugã si alergi sã prinzi Schnellbuss 70 care vine de la, ati ghicit, Münster si merge la Heek!
Scriitori, poeti, pictori si istorici de artã sunt invitati sã conferentieze aici, atrasi de spatiul de reflectie creat de Aime Maeght, care si-a dorit pânã la sfârsitul vietii sã nu se piardã acestã legãturã între artisti.
Ecorseu
si suferintã – iatã strigãtul unui artist
de o fortã ce frapeazã
imediat si pe care nu-l poti uita dupã ce ai iesit în lumina orasului devenitã dintr-o datã crudã.
Carevasãzicã, pleci spre Münster, dar îndepãrtându-te de el. Plãtesti, dus-întors, 9,70 euro si cu biletul ãsta, timp de nouã ore, poti cãlãtori în voie. La Heek, dupã 20 de minute de asteptare, iei alt autobuz, spre Gronau, chiar la granita cu Olanda. De acolo, urci în RegionalExpress, care vine de la Münster (iarãsi!) si merge la Enschede.
Vizitezi putin orasul, bei o cafea la „Dekkater“, admiri cea mai înaltã olandezã, dupã biserica din centru, apoi pleci, cu acelasi RE, spre Münster.
La amiazã, orasul nu este cuprins încã de agitatia de pe searã, bicicletele stau la umbrã, îmbulzite una în alta, ca niste bivolite negre, terasele din zona Michaellsplatz sunt pline de nemti si de turisti care savureazã spectacolul strãzii. Muzicantii mentin atmosfera, cu acordeoane si sonuri care mã fac sã cred cã sunt meridionali... de-ai nostri. Lamberti Kirche strãjuieste cu turnul ei negru blasfemia comercialã a strãzii si magazinele de lux din centru: Escada, Esprit, Tommy Hilfiger, Zumnorde Signora, Country Classics, Schnitzler, Kösters, Tepe, Appelrath-Cüpper, Gant, Galerie Ostendorff, Donna. Nu si Karan...
Doi pasi mai încolo, un tânãr, care a întins la vedere niste banere pe care scrie „Hiroshima“ si „Nagasaki“ tine un discurs despre rãzboaie atomice apuse si catastrofe viitoare. Ascultã generatia mai vârstnicã, tinerii preferã sã pe-treacã în niste vehicule prevãzute cu o masã si o copertinã, pe roti de... bicicletã, în care, în timp ce pedaleazã, beau bere si cântã pânã la rãgusealã „Bier Heir“. Berea bate bomba atoÂmicã în Germania: de la Krombacher, Königsberg, Pott's pânã la Veltins si Rollinck toate îndeplinesc cu brio legea „gustului“ teuton. Masinile nu circulã pe Prinzipalmarkt, doar bicicletele au voie si un autobuz al orasului. La doi pasi, Friedensaal, unde s-a semnat pacea westfalicã dupã Rãzboiul de 30 de ani, doarme în „umbra falnicelor bolti“. Te costã 1,5 euro s-o vezi. Putin mai putin decât o bere la „Café Kleimann“.
„Lumina zenitalã“ a Fundatiei Maeght
La Muzeul „Picasso“, vecin cu terasa cosmopolitã a mall-ului „Saturn“, grupuri de maturi civilizati, elegant îmbrãcati, discret fanati iau cu asalt expozitia Fundatiei „Maeght“, în colaborare cu Galeria „Maeght“, din Paris, „Das Abenteuer der Moderne“, deschisã aici pânã pe 2 noiembrie.
Aimé Maeght, fondatorul faimoasei fundatii, intim al lui Bonnard si Matisse, a fost prieten cu aproape toti cei mari în secolul trecut, dintre cei care sunt expusi aici la Münster (mai putin Picasso): Joan Miró, Marc Chagall, Georges Braque, Alberto Giacometti, Alexander Calder, Bram van Velde, Eduardo Chillida, Jean Bazain, Paul Rebeyrolle, Antoni Tà pies. Toti au lãsat urme durabile nu doar în arta secolului XX, dar si în vestita fundatie creatã dupã ce Maeght, alãturi de sotie, s-a decis sã construiascã un paradis al artei, sugestionat de ceea ce vãzuse în America, la Fundatia Gugenheim. Fundatia Maeght a fost inauguratã de însusi André Malraux, la 28 iulie 1964, pe atunci Ministru al Culturii. La „tãierea panglicii“ Malraux a spus: „S-a încercat aici ceva ce nu s-a mai încercat niciodatã: s-a încercat crearea unui univers în care arta modernã sã-si poatã gãsi locul într-o lume paralelã, lume care se numea pe vremuri supranaturalã“. Clãdirea si grãdinile fundatiei, aflate la Saint-Paul de Vence, pe Coasta de Azur, au fost create prin colaborarea fertilã dintre arhitectul catalan Josep Lluis Sert, cu a sa conceptie despre „lumina zenitalã“ ce scaldã toate încãperile, si artisti care au contribuit la realizarea ambientului purtând semnãturile unor „granzi“: curtea Giacometti, labirintul Miró (numai aici sunt adunate peste 500 de opere majore ale pictorului catalan), mozaicuri murale de Chagall si Tal-Coat, bazine si vitralii de Braque. Degustãtorul de artã profesionistã poate gãsi aici si pânze semnate de Léger si Kandinsky. Maeght a fost si editorul unei renumite reviste de artã, „Derrière le Miroir“, care i-a prezentat unui public cunoscãtor pe cei mai importanti artisti plastici ai vremii. Numere vechi ale revistei se vând pe Internet de la 200 de euro bucata, pentru cã în ele pot fi gãsite litografii si desene originale ale unora dintre cei sus-mentionati! Ce mi se pare cel mai important în activitatea acestei fundatii care adãposteste opere inegalabile ale unor artisti dispãruti, dar si o importantã bibliotecã de artã ce cuprinde 30.000 de volume, este faptul cã nu se rezumã doar la starea de... muzeu, fie el si în aer liber.
Scriitori, poeti, pictori si istorici de artã sunt invitati în fiecare an sã conferentieze aici, atrasi de spatiul de reflectie creat de Aime Maeght, care si-a dorit pânã la sfârsitul vietii sã nu se piardã acestã legãturã între artisti. Foarte important: desi este recunoscutã ca fiind de utilitate publicã, fundatia nu depinde de administratia Muzeelor Nationale si nu primeste fonduri de la stat. Oricine doreste, începând cu 25 de euro pentru studenti, poate deveni membru al Societãtii Amicilor Fundatiei. Nu ezitati!
Mirò, Chagall, Giacometti, Braque, Rebeyrolle, Tà pies
La expozitia de la „Picasso“ Museum pot fi vãzute 173 de litografii, desene, picturi si sculpturi apartinând celor zece artisti selectati. Arta modernã a secolului trecut este variat reprezentatã prin selectia operatã, iar, dacã ne gândim cã doar cu putin timp în urmã în acelasi muzeu se închisese o expozitie de graficã Picasso, putem spune cã întreaga plasmã a artei moÂderne si experimentale tocmai a trecut prin arterele orasului!
Poate cã avea dreptate Giacometti sã considere în felul sãu paradoxal cã nimic altceva decât realitatea nu-l intereseazã si cã ar putea sã-si petreacã tot restul vietii copiind un scaun. Numai cã „supranaturalul“ din spatele artei, acela pe care-l evoca Malraux la deschiderea fundatiei, este marca tuturor sculpturilor si tablourilor expuse la „Picasso“ Museum, fie cã sunt „Femeia cu pãsãri“, al lui Miró, „Femme de Venise“, sculptura lui Giacometti, „Paravent“-ul lui Chagall sau „L'Oiseau dans le Feuillage“ al lui Braque.
De altfel, deviza unuia dintre artistii prezenti acolo, enigmaticul Tal-Coat, prietenul lui Tristan Tzara si al lui Artaud, era apropiatã de supozitia de om de litere a lui Malraux; dar nu numai artistul nãscut Jacob (si-a luat acest pseudonim breton pentru a nu semãna cu Max Jacob!) a fost adeptul acelei arrière-monde care este oglinda artei dintotdeauna, ci si Miró, al cãrui tablou urias, înalt de 1,95 metri si de aproape 4 metri lungime, împodobea singur peretele uneia dintre camerele muzeului. Lucrarea sa, „La Marche pénible guidée par l'oiseau flamboyant du désert“, executatã pe hârtie Vélin d'Arches fãcutã la prese gigantice, a fost terminatã la 75 de ani si este efectiv o splendoare, desi gustul meu se îndreaptã spre acel straniu tablou „La Meneuse de Lune“ sau spre la „Folle au Piment Rageur“. Ca sã nu mai vorbesc de faptul cã poeticitatea titlurilor lui Miró ar putea lãsa visãtor orice poet. Nu întâmplãtor, el este cel care a spus cã „artistul lucreazã ca un poet: cuvântul are întâietate, ideea îi urmeazã“.
Cã este, poate, cel mai important colorist al secolului se poate vedea cu ochiul liber la Chagall. Însã trebuie sã recunosc cã este usor sã spui asta dupã ce au spus-o atâtia: prolificul Chagall „aruncã“ mereu culori nocturne, ca un fel de plase de vânt ale cerului deasupra unui Paris adormit parcã, asa ca-n „Le Quai de Bercy“, „Saint-Germans-des-Pres“, „Le Dimanche“ pânã la acel fabulos „La Bastille“: un imens taur rosu pe care vin sã se culce femei albastre. Cum el însusi spunea, „Parisul este un tablou. Un tablou deja pictat“. Faimosul sãu „Paravent“ înfãtiseazã scene din viata aceluiasi Paris misterios pe care l-a înteles, cum putini altii, în culori atât de... flamboaiante. Iatã cum se confesa pictorul cu origini ruso-evreiesti: „În Rusia, totul este sumbru, gri, brun. La sosirea în Franta am fost frapat de strãlucirea culorii, de jocul luminilor... nu am devenit parizian, dar lumina de aici deschide exteriorul. Ea te ajutã sã construiesti“.
Oprit lângã statuile din bronz întunecat ale lui Giacometti încerci sã „gândesti“ obsesia sa pentru capete („Niciodatã nu voi putea pune într-un portret toatã forta care existã într-un cap“). Mai multe litografii, printre care si un autoportret din linii anume „confuze“, privesc de departe „capul“, un ghem de contradictii ale liniÂei mâinii, dar si a ceea ce gândeste el însusi despre mânã. Giacometti este maestrul descãrnãrii, al insului desirat de o fortã gravitationalã care-l aplatizeazã. Lumea va fi, în cele din urmã, asa cum a simtit-o artistul: presatã de ceva dinspre exterior si de altceva din interiorul ei. Capetele oamenilor vor fi atunci „tipate“, uscate de atâta îndurare.
„Fiecare ungher din camerele noastre de studenti improvizati la Paris, fiecare ilustratã ce deschidea o ferestruicã Braque...“ – iatã fraza din „sotron“-ul lui Cortazar prin care putem privi, în timp, Parisul. Braque a devenit, el însusi, un soi de cer prin care poti vedea dincolo, acea vedere pe care o construim în spatele mintii noastre pentru a zãri mai bine nuantele care fac lumea. Amicul de muncã si de idei al lui Picasso (cel care îl gelozea inclusiv pentru cã i-ar fi „furat prietenii“!), cubistul preocupat de mitologie, este prezent în sãlile muzeului... „Picasso“ cu câteva din gravurile sale de început („Paris“, „Naturã moartã“), dar si cu destule theogonii, din cele comandate de Vollard prin anii a30: „Herakles“, „Zao“, „Car II“. Sculpturile sale cu aceeasi temaÂticã sunt prezente aici, pentru a aminti de zilele apuse ale unei Elade care trãieste prin propria ei poveste cu oameni si zei: „Hesperis“, „Cap de cal crenelat“, „Munci si zile“.
Activitãtile puterii vs. Arta epocii
Catalanul Tà pies, decorat acum doi ani de ministrul de Externe francez Philippe Douste-Blazy cu „Ordinul national al Legiunii de Onoare“, la 82 de ani, a început prin a studia dreptul, dar pasiunea pentru desen, potentatã si de o boalã îndelungatã, a fost mai puternicã. Atras initial de Van Gogh si de Picasso, el se orienteazã, în cadrul grupãrii Dau al Set (A saptea fatã a zarului), cãtre dadaism si suprarealism. Miró l-a influentat foarte mult. Înainte de aparitia a ceea ce s-a numit „Arta sãracã“, Tà pies este printre cei dintâi care au integrat în lucrãrile sale materiale non-academice: lemn, sifon, paie, asa cum am vãzut în tabloul intitulat chiar „La Paille“.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult (trec peste Calder, Chillida, Bazain si van Velde, abstracti mai dificili pentru mine, despre ultimul a scris chiar Beckett) au fost picturile lui Paul Rebeyrolle, cu acea „denuntare a conditiei umane“ care face din lumea sa însângeratã, întunecatã, o tintã de explorat vizual cu efecte dramatice. Strivirea individului între douã blocuri, care pot fi si ideologice, este una din temele sale, ca si apãsarea pe care o resimte fiinta umanã, neprotejatã într-o lume în care cãpãtâna însângeratã a mielului care apare în ciclurile „Les Activités du pouvoir“ si „Le pouvoir se charge de vous“ este simbolul unei epoci detracate. Revoltã în fata opresiunii sau a angajamentelor politice care pierd fiinta umanã în jocul lor de putere. Sartre si Foucault l-au apreciat foarte mult pe acest pictor putin cunoscut publicului larg, devenit un nume de rezonantã în luma artei. Ecorseu si suferintã – iatã strigãtul unui artist de o fortã ce frapeazã imediat si pe care nu-l poti uita dupã ce ai iesit în lumina orasului devenitã dintr-o datã crudã.
Scãpat din chingile grupurilor care se perindã neîncetat, conduse de vocea câte unui ghid feminin care turuie pedant, plec din muzeu si pe stradã îmi dau seama cã am uitat o geantã într-o cãsutã postalã de la intrarea în muzeu. Mã întorc, scot cheia, deschid si extrag geanta – pe care rosul unor cãpsuni ce te îmbie la varã pare de data asta o cãpãtânã uriasã privindu-te mut, cumva de dincolo de lume, cu reprosul tãcut al unei fiinte pe care o sacrificãm mereu, nestiind cã prefigurãm de fiecare datã propriul nostru, tardiv, sacrificiu.
Arta e un lucru vesel doar dupã ce scapi de privirea ei, nu-i asa?