Banchetul
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura antropologica »
Autor: ANCA POL
Musai sã îti povestesc ceva, dacã îmi dai câteva minute.
În seara asta, pe la 9 fãrã ceva, m-am urnit din casã, cu rucsacul mare, de munte, sã merg la cumpãrãturi. Pe jos. Drum destul de lungut. Pâs, pâs, cam plictisitã, merg eu pe trotuar, cu capul cam în pãmânt, cu gândul la ale mele. O stradã mai mult de case vechi. JBANG în fata ochilor o firmã, o pancartã, o... cum sa îi zic? De lemn, perpendicularã pe peretele casei, numa' cât nu am intrat cu freza în ea. Pe care placã de lemn scria "librãrie".
1. M-am oprit locului cu senzatia CLARÃ cã librãria aia NU fusese pânã atunci acolo, cã s-a deschis azi, deci 2. m-am oprit si mai tare locului când mi-am reamintit cã e 9 fãrã un sfert seara. Ce librãrie e deschisã la ora aia?
Era o încãpere la subsol, cumva. Cobor o scãritã, demisol, adicã. Era luminã înãuntru si erau vrafuri de cãrti, arãta ca un depozit, deci mã gândeam cã oamenii îsi fac inventarul, deci
de-aia o fi deschis. Intru, totusi.
– Bunã seara!
– Bunã seara!
O tanti. O tanti bãtrânã si frumoasã de altfel, pãr alb, de toate câtea ceva, asculta ceva muzicã (ceva chimvale, cumva).
Ai vãzut "Bruce Almighty"? Zâmbea ca Morgan Freeman în rolul lui God, iar eu aveam senzatia limpede cã am intrat, ca într-un film, într-un magazin fantomã pe care îl vãd numai eu si de unde cumpãr un ceas cu lant sau asa ceva si nu stiu ce smecherie face ceasul acela, încât devii invizibil când bate ora 3 fix, de exemplu!
– Mai e deschis? întreb.
– Da, mai e deschis (acelasi zâmbet).
– si... pânã la cât e deschis?
- Pânã la oricât
(Eu: ?!) – Dar librãria asta e deschisã recent aici?
– Nu, de ani de zile e aici.
– Ce ciudat, n-am mai vãzut-o niciodatã când am mai trecut pe aici.
– Da, existã întâlniri si întâlniri si întâmplãri si întâmplãri.
(Eu: ?!?!) (acutizarea sentimentului de film, ceas cu lant etc.)
Ea: – Acuma hai sã ti-o prezint!
si mi-o prezintã. Raft cu raft, ca un bibliotecar.
Ea: – si acu te las sã gãsesti singurã ce cauti!
(Eu:?!)
M-am apropiat, deci, sã mã uit. M-am uitat fãrã grabã. În fine, m-am dus la unul dintre rafturi, am luat-o, pur si simplu, cum as lua sarea, i-am întins-o:
- O vreau pe asta, vã rog!
Ea: – Stai sã îti citesc ceva, întâi.
si îmi citeste ceva din cartea pe care o citea când intrasem eu. Ceva despre un obicei scotian. Ceva despre Robert Burns. În fine. Eram vizibil nãucitã, într-un fel tare plãcut.
Am întrebat-o încã o datã (i-oi fi pãrut neÂbunã):
- Da' sunteti sigurã cã librãria asta era aici si pânã acuma?
Am plecat cu cartea în mânã, absolut zãpãÂcitã si cu un zâmbet cât fata.