Cu Dumnezeu la o tuicã

articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28
» cultura antropologica » Barca lui Noe
Autor: MARIA ELLIS

M-am hotãrât dupã-amiazã târziu sã plec din Bucuresti înspre Pitesti, orasul meu de bastinã. Trecuse deja de sapte si din cartierul unde stau aveam cale lungã pânã sã prind ultimul autocar din autogara Militari, lângã autostradã. Mai erau ceva sanse la tren dar trebuia sã mã grãbesc. O asteptam însã pe proprietarã sã vinã sã-i dau chiria. Îi dau telefon sã se grãbeascã si apare în sfârsit, cu masina. Îi spun cã sunt presatã de timp si se oferã sã mã ducã la o altã autogarã, pe lângã Piata Iancului, în drumul ei cãtre casã. Mã lasã acolo cu o jumãtate de orã înainte sã plece ultima masinã. Mã fâtâi putin, nerãbdãtoare sã plec si vag nelinistitã, cu un început de durere de cap din cauza oboselii, a cãldurii si a faptului cã nu mai mersesem pânã atunci cu firma aceea.
Nu stiu prea bine cum a trecut jumãtatea de orã… Vãd în sfârsit o masinã de gabarit mediu (ceva între autocar si microbuz) care opreste la marginea strãzii. O femeie cu bluzã rosie, pãr ruginiu si trei dinti din fatã lipsã se posteazã imediat în fata usii si începe sã vorbeascã repede cu soferul pe care nu-l vedeam. Ocolesc masina ca sã mã uit la foaia de hârtie din geam: „Bucuresti-Pitesti“. Femeia în rosu se dã la o parte sã-mi facã loc si-l vãd atunci pe sofer, vorbind la telefon. Sã fi avut vreo treizeci si sapte-opt de ani, îmbrãcat curat, tuns ca la armatã. Râdea mult în telefon. Pãrea unul din bãietii „de gascã“ pe care îi vezi prin cârciumile de tarã, la bere, guralivi si obositori, bãgându-se în seamã cu oricine.
– Ãsta e autobuzul de Pitesti? îl întreb, ca sã mã asigur.
– Ãsta, ãsta… zice, mãsurându-mã din cap pânã în picioare, cu o privire cuviincioasã si cumva grijulie.
Mã urc în masinã si dau sã mã asez pe unul din scaunele din spatele lui.
– Stati, stati acolo, vã rog! mã pofteste inutil si adaugã, despre o pungã albã aruncatã pe scaunul celãlalt al banchetei: Perele alea-s ale mele. Luati si dumneavoastrã una dacã vreti.
Nu iau parã, dar îi multumesc si mã asez. El închide telefonul si vine sã regleze aerul conditionat de deasupra scaunului meu. Îmi zice cã pot sã-l închid de tot mai încolo, dacã mi se face frig. Îi multumesc din nou si-mi fac de lucru cu bagajele, ca sã mã lase în pace cu atâta politete. El înceteazã sã mã mai bage în seamã si taie bilete pentru doi bãrbati care stãteau pe bancheta de peste drum de mine si pentru alti trei sau patru oameni din autobuz.
Ajunge din nou la mine. Scot douãzeci de lei si îi întind. Ridicã bãrbia si râde. Dau din umeri. Nu întelegeam. Femeia în rosu privea scena din usa masinii, amuzatã din nu stiu ce pricinã.
– Unde mergeti? mã întreabã soferul si îi spun cã la Pitesti. Îmi ia banii si începe sã numere niste bancnote adunate într-un teanc gros, ca sã-mi dea rest.
Îl întreb la ce orã ajungem si-mi spune cã pe la zece si jumãtate. Mie mi se pare mult asa cã el se opreste din numãrat restul si-mi explicã: o ia pe soseaua veche, nu pe autostradã. Mã minunez, îi spun cã habar n-aveam si el, negustor cinstit, vrea
sã-mi dea banii înapoi.
– Nu mai am ce sã fac, e prea târziu si trebuie sã ajung în seara asta, îi spun amuzatã si-mi dã în sfârsit restul, aleargã sã verifice bagajele din burta autobuzului, porneste motorul si pleacã la 20:15 fix, ora afisatã în autogarã.
Mã las legãnatã de autobuz, de obosealã si de cãldurã si cad într-un soi de toropealã prin care îl aud cã îmi mai spune o datã sã iau o parã, dacã vreau. Îi multumesc iar si stau cu ochii întredeschisi pânã intrãm pe soseaua veche, pânã ajungem la Chitila si o doamnã din spate vrea sã coboare, asa cã vine în fata masinii, asteptând oprirea.
– Doamnã, îi zice soferul, întrerupându-se dintr-o altã discutie la telefon, când mai cãlãtoriti cu mine sã nu mai veniti niciodatã în fatã. Acu' vorbii cu un coleg – au murit sase oameni în drum spre Vâlcea. Au venit tot asa în fatã, i-a tãiat unu' calea si i-a aruncat pã toti pân' parbriz. Sã stati în spate si sã-mi spuneti
d-acolo.
Doamna se uitã confuzã la el si dã vag din cap cã da, asa o sã facã. El opreste autobuzul, ea coboarã, plecãm mai departe, iar soferul se întoarce înspre cei doi bãrbati de peste drum de mine:
– Uite, asta, zice despre doamna care tocmai coborâse, e o proastã. Merge cu mine aproape-n fiecare zi si mereu îi zic sã stea naibii în spate.
Nu-ntelege! Ce sã-i fac dacã nu-ntelege?
Fluierã a pagubã, iar bãrbatii dau din cap aprobator.
Mã întorc la toropeala mea. Urmãresc pe marginea drumului câmpurile si vacile, porumbul, floarea soarelui, halele industriale, micile afaceri, masinile, biciclistii, fetele plimbându-se pe marginea soselei tinându-se de mânã. Mai coboarã cineva, într-o comunã si vãd trecând pe trotuar o fetiscanã de cel mult optsprezece ani, frumoasã foc, dar cu privirea goalã, precis semi-analfabetã, târând dupã ea un bãietel de vreo trei ani.
Mã trezesc abia pe la Gãiesti, când coboarã ultimii oameni si rãmân singurã în autobuz cu sofe­rul care glumeste cã face cursã specialã pentru mine. Îsi aprinde o tigarã, mã invitã si pe mine sã fumez dacã am poftã, mãreste viteza si dã drumul la muzicã po­pularã – avea el un CD. Se enerveazã cã CD-ul sare de la gropile din pavaj si dã mai încet, înainte sã pot asculta bine versurile. Aud doar „… la o tuicã“ sau ceva în genul ãsta… „Sã ne vedem la o tuicã“.
– Eheee… ofteazã el, dacã eram io cu masina mea… da' asta nu-i masina mea, e a lu' un coleg. E a cincea oarã când fac drumu' ãsta azi.
Avea chef de vorbã, iar mie nu-mi mai venea sã mai dorm.
– De când lucrati la firma asta? zic.
– De vreo trei ani, rãspunde si-apoi se porneste. Eee… da' io am avut firmã înainte… fãceam bani seriosi… bani-bani… da' i-am tocat pã toti cu femeile, râde si când a zis lucrul ãsta am stiut cã se rupsese zãgazul si cã avea sã-mi povesteascã iar eu n-aveam decât sã stau cuminte pe scaun, sã spun „Aha“ la ce zicea el.
– Bani seriosi am avut… douã case am fãcut!
Tace, fumeazã, se mai joacã putin cu muzica (dã mai tare, apoi iar încet) si asteaptã sã vadã dacã îl ascult.
– Nu sunteti însurat?
– Divortaaaat… divortat… zice si-mi spune cã a lãsat-o pe nevastã-sa pentru una frumoaaaaaasã, frumoasã foc, dar n-a fost correct ca el sã facã treaba asta, l-a blestemat soacrã-sa (pe bunã dreptate), sigur-sigur l-a blestemat, cã de atunci a avut numai ghinioane cu femeile care l-au înselat si l-au furat.
Viata mea e o telenovelã, domnisoarã, râde.
Râd si eu.
– Eh, cum vrea Dumnezeu, asa e viata omului, ofteazã. Mie mi-a ajutat Dumnezeu, asa sã stiti. Mi-a ajutat mereu. Pãi sã vã povestesc… eu… când aveam bani… si aveam muuuulti… cã fãcusem o firmã cu unu'… unu' dã la mine din sat… cã mã respecta toti, sã stiti! Mã iubea toti, aveam prieteni… adevãrati! Adicã-i am si-acuma. Asa si am avut firmã cu unu', ne-a mers bine rãu… umblam pân' toatã tara… da' io eram nebun! Nebun eram! O aveam pã una pân' Baia-Mare… alta pã la Bucuresti… cheltuiam cu ele… nu pot sã vã spun ce dã bani cheltuiam.
Încetineste ca sã ocoleascã un Peugeot mare si alb, nou-nout, care mergea cu 30 km pe orã.
– Dã-te bã dreacu', îl înjurã pe sofer. Te dai si tu mare pã sosea…
– Poate cautã o casã si nu vede numãrul, îi zic si mã contrazice, cã nu, nu-i asa, cã precis e vreun tigan cu masinã nouã, pe care nu stie prea bine s-o conducã dar vrea sã se afiseze cu ea în stradã, mergând încet ca sã-l admire lumea.
– Dã-i dreacu' de nenorociti, închide el subiectul. Stati asa sã vã povestesc… cu târfa aia de mi-am lãsat io nevasta pentru ea… vreti s-auziti?
Am dat din cap cã da, da, sigur.
– Pãi ea era la Bucuresti… si io n-o mai vãzusem de ani de zile… îmi plãcuse de ea pã vremuri, cã era frumoasã tare… mã invidia toatã lumea. Primaru' zicea cã unde-am gãsit asa o fatã frumoasã… prietenii mei toti la fel! Era adevãratã!
– si de ce nu v-ati însurat cu ea? îl întreb si chiar doream sã stiu.
– Eeee… zice, a fugit la Bucuresti cu un tigan. Pe urmã eu m-am însurat… dar stati sã vedeti! M-a cãutat ea mai târziu… io aveam copii deja… da' mai umblam si cu altele, cum vã spusei… eram nebun! Mã cãutã si-mi zise cã ei îi plãcea dã mine. si mie-mi plãcea dã ea cã de… tot frumoasã!... Asa si mã întrebati cu ce am cheltuit io banii… pãi sã vã zic! Dupã ce-am fost io o vreme cu fata asta frumoasã, asta de vã zisei dã ea, am bãgat divort si io voiam sã fiu cu ea, ce sã mai! si mi-a spus ea cã de fapt avea o pro­blemã… mare problemã… o tumoare canceroasã dã i-a cãzut si pãru' si slãbise…
Am scos involuntar un sunet care aducea a pãrere de rãu amestecatã cu milã, asa cum se cuvine sã faci când auzi asemenea povesti triste.
– Mã întrebati cu ce-am cheltuit banii… pãi sã vã spun! I-am luat frigider, i-am fãcut camera la spital dã… murea lumea acolo! Am plãtit la doctori, la asistente… la toti. Vã dati seama cât am cheltuit!
Mi-a mai povestit cum a adus-o si la el acasã, a vindecat-o si-a vrut sã o ia de nevastã. Ea a spus cã da, dar cã ar vrea sã înceapã o viatã nouã, într-o altã tarã, cã el a fost de acord desi lãsa copii în spate, cã au fãcut pasapoarte si erau gata sã plece, când ea a venit odatã când nu era el acasã, i-a furat aproape sapte mii de euro dintr-o valizã unde-si tinea el banii si a fugit în Spania cu tiganul ei de dinainte de el.
Mi-a spus cã nu credea cã femeia avea suflet rãu, dar cã fusese îndemnatã de „nenorocitul ãla“. A fugit si dupã ea, cu doi bãtãusi dati de un prieten de-al lui, mare bogãtan, miliardar, care stia pe cine sã angajeze dacã dorea sã „taie gâtul“ cuiva. Au ajuns pânã în Austria, la granita cu Italia, s-au îmbãtat critã într-o noapte, iar a doua zi, încã beti si pe ploaie, s-au rãsturnat, au fãcut masina terci, dar nimeni n-a avut nimic, iar el a fost atât de tare cã nici mãcar n-a vrut sã meargã la spital.
– M-a ajutat Dumnezeu, domnisoarã… zice. A avut grijã dã mine.
Se gândeste, apoi îsi face cruce.
– Cum vrea el… asa e viata omului. Pãi sã vã zic io… dã câte ori am condus beat… numai io stiu. si n-am avut nici mãcar o zgârieturã la masinã si nu mi s-a întâmplat nimic. Vedeti… ridicã el degetul arãtãtor în aer, Dumnezeu are grijã de mine. Dumnezeu existã, vã zic.
Mi-a mai povestit el destule pânã la Pitesti, despre aventurile si problemele lui cu femeile, cum nu gãseste una cuminte, cum a pierdut nu stiu câti bani în afaceri, cã acum e hotãrât sã aibã grijã cu oamenii ca sã n-o mai pãteascã.
La Pitesti m-a dus pânã la garã, desi nu avea traseu pe acolo si s-a asigurat cã am cu ce ajunge acasã. I-am urat multã sãnãtate si succes si sã aibã grijã cu fetele. Iar în rest… cum o vrea Dumnezeu si vorbim la o tuicã.

---