Mãrturie zguduitoare si excelentã literarã
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura literara »
Autor: VASILE BAGHIU
Romanul „Ostinato“ de Paul Goma este o carte care întruneste calitãtile romanelor mari ale lumii. Iar faptul cã este scris în limba românã, cã autorul ei este român, cã a avut pânã acum un drum aventuros (primele editii au apãrut, cum se stie, în germanã, francezã si olandezã), toate l-ar putea transforma într-un motiv de mândrie a literaturii române contemporane, un moment puternic al ei, asa cum în mod real si absolut este. Conditia ar fi ca lumea literarã româneascã sã înceteze sã se mai complacã în amorteala cãldutã si vinovatã în care a adus-o regimul comunist si sã devinã brusc – miraculos, de ce nu? -, onestã, cinstitã, plinã de simtul dreptãtii.
Romanul lui Paul Goma este un foarte ingenios experiment literar, o oglindã a diversitãtii registrelor stilistice, dar calitatea lui esentialã este aceea cã nu rãmâne doar la acest nivel, nu este doar o carte în care autorul îsi dã mãsura mãiestriei stilistice, asa cum s-a întâmplat cu multe dintre productiile literare românesti ale ultimelor decenii ale secolului XX. Romanul lui Goma depãseste aceastã barierã. Utilizând mijloacele literare moÂderne si postmoderne, care amintesc adesea, prin schimbarea registrelor, de mari scriitori precum Joyce si Faulkner, dar si de Dostoievski sau Kafka, prin pãtrunzãtoarea incursiune în meandrele firii omenesti, „Ostinato“ de Paul Goma este o carte totalã (în sensul perspectivei cuprinzãtoare asupra vietii si a diversitãtii stilistice), este cartea libertãtii, cartea care vorbeste despre sensul vietii, despre destinul omului pe pãmânt, despre fericire, despre moarte, despre iubire si asteptare, despre cât de fragil si puternic în acelasi timp este omul, despre rãbdare si credintã, despre trãdare si statornicie, despre suferintã si bucurie.
Toate calitãtile amintite – si încã altele – fac din acest roman o carte care spalã multe din pãcatele literaturii române contemporane. ÃŽntre pãcatele liÂteÂraturii române contemporane se aflã sigur si acela cã ea, aceastã literaturã scrisã în perioada comunistã, nu reuseste sã vorbeascã niciodatã „cu toatã gura“, cum se spune, despre viatã. S-a spus cã încifrarea mesajelor a reusit sã pãcãleascã cenzura, dar pretul pe care literatura a trebuit sã-l plãteascã pentru aceasta este diminuarea autenticitãtii, diluarea verosimilitãtii. Majoritatea covârsitoare a romanelor românesti sunt fabricate, false. Unora le lipseste povestea, altora le lipseste întelegerea vietii, unele au stil, dar nu au substantã, altele au stiinta scriiturii, dar nu au perspectiva simplã a lucrurilor. Putine sunt operele care reusesc sã depãseascã nivelul de prudentã si autocenzurã de care autorii se izbesc ca mustele de geam. „Ostinato“ nu numai cã depãseste acest nivel, dar merge foarte departe dincolo de el si vorbeste cu adevãr despre realitatea româneascã din prima parte a perioadei comuniste. O realitate-închisoare în care oamenii sunt chinuiti, umiliti, redusi la simple elemente fãrã identitate ale unei multimi.
Povestea romanului se întâmplã în spatiul strâmt al unei celule de închisoare comunistã, dar impresia pe care o lasã este aceea a unui univers imens, bogat, plin de culoare, încãrcat de o umaÂnitate suferindã. Detinutii sunt parcã niste actori care îsi joacã un rol într-o piesã pe care o scriu ei însisi în timp ce o joacã pe o scenã ai cãrei spectatori sunt tot ei. De altfel, gustul pentru replici este evident la tot pasul. Chiar din prima paginã cititorul este familiarizat cu un tip de oralitate care face din personaje niste persoane adevãrate, cum suntem îndreptãtiti sã credem cã sunt – pentru cã majoritatea scrierilor lui Paul Goma sunt autobiografice sau expresii ale realitãtii trãite, vãzute sau povestite. Simti cã lucrurile care se petrec în acea celulã nu sunt fictiune, ci realitate.
Pe de altã parte, chiar dacã viata respirã din toate paginile, impresia este de constructie literarã, artisticã. Este interesant cum se amestecã în aceastã carte realitatea cu literatura. Intertextualitatea, leit-motivul, monologul în dialog, limbajul argotic, incursiunile înapoi pe firul memoriei, umorul amar al situatiilor, discreta prezentã a naratorului (personaj în „piesã“), obsesia libertãtii si a mãrturisirii, a „neuitãrii“, obsesia mentinerii integritãtii morale, a mentinerii, prin dialog continuu doar de dragul dialogului (oamenii stiind instinctiv cã doar mentinerea legãturilor dintre ei îi salveazã sufleteste, le mentine speranta), a unei brume de socializare, toate conferã cãrtii o imagine de operã literarã si nu doar de mãrturie pur si simplu. Iar aici credem cã am atins un punct important al discutiei.
Paul Goma nu este doar un simplu mãrturisitor. Paul Goma este si un mare scriitor. El este convingãtor nu numai – sau nu în primul rând – prin grozãvia celor mãrturisite, descrise, povestite, ci si prin talentul de povestitor, prin talentul de a ridica întâmplãrile si oamenii la înãltimea pe care doar marea literaturã o cunoaste. Aici nu avem de a face doar cu un om care a fost persecutat si chinuit de sistemul comunist si care s-a apucat sã mãrturiseascã. Paul Goma este un scriitor care îsi ia substanta creatiei din viata sa si a poporului sãu. Faptul îi conferã operei sale o dublã valoare. Suntem impresionati de perspectiva nefalsificatã a vietii si suntem în acelasi timp miscati de mãiestria literarã. Nu avem multe cazuri de acest fel în literatura noastrã.
„Ostinato“ are ceva din „Hanul Ancutei“ al lui Sadoveanu, dar taifasul din „Ostinato“ si povestile spuse pe rând de detinuti sunt amare, pentru cã sunt spuse nu la focul din vatrã, la o ulcicã de vin, ci în spatiul îngust al celulei, sub teroarea gardienilor. Diferenta (potrivitã si pentru ilustrãri pedagogice) are si o fatetã paradoxalã. În timp ce drumetii lui Sadoveanu, liberi si în voia lor, îsi spun povestile cu gravitate si melancolie, detinutii din „Ostinato“ apasã foarte tare pe pedala umorului, ironiei, sarcasmului. Umorul este singura lor salvare, iar ei îl adoptã din instinct. Chiar si gesturile de tandrete camaradereascã sunt „ascunse“ într-un învelis ironic si sarcastic.
Umorul lui Goma este amar si pare sã fie marca sa literarã. Acest tip de umor capãtã însã – pe seama faptului cã este alternat mereu cu pasaje meditative, cu reflectii profunde despre viatã si oameni – un sens mai înalt, un înteles mai adânc. Paul Goma stie cã nimeni nu poate râde continuu fãrã riscul trecerii în derizoriu si gãunos. Nu putine sunt asemenea pagini grave în „Ostinato“, de ar fi sã amintim numai descrierea antologicã a plecãrii/eliberãrii unui detinut (p. 79-80), a unei scene în care ni se aratã omenia unui gardian moldovean (p.81), descrierea asteptãrii mesei în celulã (p.87), a servirii mesei în gamele (p. 96), scena iesirii în libertate, excelent descrisã, în culori vii si simtire omeneascã, perspectiva nostalgicã si foarte expresivã asupra unor evenimente, prezentã în toatã cartea, memorabila scenã a râsului nestãvilit în celulã (p. 106), discutiile despre crimã desprinse parcã din Dostoievski (p. 115), pagina excelentã despre mãrturisire si despre faptul cã mãrturia nu e crezutã de cei de afarã (p. 118), pasajul memorabil despre curaj si lasitate si câteva constatãri amare despre caracterul românilor (p. 25), textul poetic adevãrat care ar putea sã-i facã invidiosi pe unii optzecisti (p. 43), pagina excelentã despre muzicã (p. 130).
Nu e usor sã tragi concluzii despre acest roman, unic în literatura noastrã, dar ceea ce se poate spune, totusi, este cã avem de a face cu o operã cu valoare reprezentativã, deopotrivã pentru autorul ei, Paul Goma (care si-a mentinut demnitatea cu riscul libertãtii si al vietii), pentru literatura cu subiecte si teme de inspiratie social-politicã a epocii în care a fost scrisã (dar fãrã sã plãteascã tribut propagandei comuniste), pentru literatura paralelã literaturii „oficiale“ si pentru literatura autenticã ce s-a scris si se va mai scrie în limba românã. Cartea este – de asemenea, ca multe alte volume ale lui Paul Goma -, dovada în absolut a faptului cã nici mãcar un regim opresiv precum cel comunist nu poate controla chiar totul, cã demnitatea umanã, acolo unde se manifestã, iese pânã la urmã victorioasã, cã Binele învinge Rãul, întocmai ca în basme. Cãci povestea de viatã si de scris a lui Paul Goma are aparenta luptei cu balaurul.
Aceastã carte ar merita – împreunã cu întreaga operã a lui Paul Goma – sã fie reconsideratã, recititã, reasezatã în contextul literaturii epocii în care a fost scrisã, o operatiune care meritã fãcutã – fatalmente în contra directiei criticii reprezentate de Nicolae Manolescu si Eugen Simion – pentru a ilustra contrastul dintre – sã zicem – pe de o parte, un Marin Preda aflat, chiar cu „Cel mai iubit…“ si în pofida talentului literar nativ, la limita literaturii de propagandã, un Nicolae Breban prins în plasa ideologiei, portretizând (în „Animale bolnave“, de exemplu) securisti umaÂnizati, amatori de discutii „intelectuale“ pe teme morale, un Þoiu evazionist si preocupat excesiv de stil, un Augustin Buzura oferind în romanele lui aparenta unei normalitãti a dilemelor morale, iar pe de altã parte, un Paul Goma egal cu sine, în viatã si în operã, o adevãratã constiintã a epocii, un scriitor de talia unor Soljenitîn sau Havel, un autor prigonit în tara sa, silit sã-si puÂblice opera în strãinãtate, un Paul Goma scriind în limba românã chiar si în exilul care – spre rusinea noastrã, a românilor în general si a lumii literare românesti în special – nici azi nu s-a încheiat. Balanta meritã echilibratã. Peisajul meritã o perspectivã nemijlocitã de lentilele deformatoare prin care a fost privit pânã acum.