Redresarea si noi... fiecare

articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28
» cultura istoriei »
Autor: DAN BERINDEI

Ne aflãm într-un proces de reconstructie. Þara are atâtea nevoi si trebuie sã iesim dintr-o situatie de înapoiere pe multe planuri. Cu autostrãzile batem pasul pe loc de ani de zile, inundatiile ne lovesc an de an si le facem fatã nu cu lucrãri durabile, ci... cu saci de nisip improvizati, multe din clãdirile afectate de cutremur în 1977 stau sã se prãbuseascã la cea dintâi nouã încercare de acest fel – din pãcate inevitabilã ! –, facem parte din marea familie europeanã, dar decalajele materiale dintre noi si ceilalti sunt foarte mari si suntem încã multã vreme în situatia de a fi rudele sãrace ale comunitãtii, chiar si în comparatie cu unii vecini ai nostri cu care am avut timp de decenii o soartã comunã în jumãtatea de veac trecutã....

Clasei politice în ansamblu îi revine a gãsi remediile cuvenite, dar acestea n-ar
trebui sã rezulte din lupte
politicianiste combinate cu nesfârsite interese de grup ale unora sau altora, ci sã fie rezultatul unui consens
natio­nal rezultat din negocieri responsabile. De asemenea, ar trebui ca ele sã fie supuse realmente
dezbaterii
publice.
Evolutia noastrã depinde de întelepciunea autoritãtilor înalte, ca si de partidele politice care-si împart Parlamentul, depinde de asemenea de investitiile ce vor fi fãcute din resurse proprii bine drãmuite si din ajutorul pe care ni-l va da Uniunea Europeanã pentru a ne sprijini drumul nu usor spre „numitorul comun“, dar înainte de toate totul depinde de noi însine. Dupã 1945, tãri învinse ca Germania si Japonia au reusit nu numai sã se redreseze, dar chiar sã-i concureze economic, doar dupã câteva decenii, pe învingãtorii lor! Acest lucru s-a datorat fãrã îndoialã si unei întelepciuni a învingãtorilor, care au îngãduit si chiar sprijinit acest proces de redresare, dar înainte de toate a fost rezultatul specta­culos al vointei si actiunii celor învinsi. Din ruine si cenusã, dupã o teribilã înfrângere, dupã pierderea a milioane de oameni, mai ales bãrbatii cãzuti pe front, a avut loc miracolul reconstructiei. Am si acum în minte imaginile femeilor germane, de toate conditiile sociale, care, în lipsa bãrbatilor cãzuti si a celor prizonieri, au avut tãria fizicã, dar si moralã, de a munci cu o fortã de dãruire uimitoare, înlãturând dãrâmãturile, reclãdind si clãdind. Rezultatul n-a fost o reconstructie a ceea ce fusese, ci ridicarea unei întregi tãri în parametrii modernitãtii si ai contemporaneitãtii. Orasele germane, distruse în proportii uriase, s-au reînãltat înnoite, pãstrând pe cât s-a putut monumente de arhitecturã secularã si – ca semn amintitor – câte o ruinã a unui lãcas distrus în bombardamente. Pe planul economiei, cu aceeasi dãruire si implicare, cu pricepere si seriozitate, germanii si japonezii au demonstrat lumii uimitoare însusiri.
În 1989, când ne-am redobândit libertatea – bunul cel mai de pret al oricãrui om ! -, „mostenirea“ a fost cu mult mai întreagã decât exemplele pe care le-am dat mai sus. Ceea ce era în primul rând necesar, era ca liber­tatea – prin piata liberã – sã fie instalatã în economie, apoi ar fi trebuit fãcut ­ un bilant al zestrei industriale si trecut la o actiune de înteleaptã refacere si aliniere la parametrii contemporaneitãtii. „Sectorul agricol“, la rândul sãu, ar fi trebuit dezbrãcat de hainele „socialiste“ si îmbrãcat în cele capitaliste, ajutându-se tãranii, liberi de colectivizare obligatorie, sã se transforme în fermieri moderni, eventual – când ar fi fost cazul – si prin asocieri liber gândite si consimtite. Capitalul strãin firesc trebuia invitat, dar într-un parteneriat, nu în conditiile în care în general acest lucru s-a fãcut.
În loc de întelepte mãsuri, prin care s-ar fi evitat transformarea unei industrii – care în anii 60 si 70 ajunsese european competitivã, chiar dacã în perioada urmãtoare se degradase prin incompetenta ei îndrumare „de sus“ – într-o „grãmadã de fier vechi“, iar pãmântul de culturã al tãrii – supus unui sir nesfârsit de reforme si mãsuri contrazicãtoare, în locul unei restituiri echilibrate, limitate doar la gradele de rudenie apropiate si la transformarea gospodãriilor de stat în întreprinderi de stat rentabile si modele pentru ansamblul economiei agrare – într-o sursã de speculatie si operatii necinstite. În loc de a se asigura trecerea treptatã la o economie capitalistã, profitabilã tuturor si în primul rând statului pentru propria sa proprietate – care nu data din perioada totalitar comunistã, ci era rezultatul unor evolutii începând din perioada Regulamentului Organic (când se formaserã domeniile statului din teritoriul fostelor raiele de la Dunãre) si mai ales a secula­rizãrii din 1863 a bunurilor mãnãstiresti – s-a ajuns la marele jaf la care am asistat si din pãcate mai asistãm!
Ca urmare, aceste bunuri au revenit doar partial vechilor proprietari sau rudelor apropiate ale acestora, iar cea mai mare parte a lor a ajuns în stãpânirea unor speculanti, nu rareori prin utilizarea metodei cumpãrãrii drepturilor litigioase. Dacã am compara proprietatea din 2008 cu cea din 1939 sau 1945 am avea tabloul edificator al acestei translatii sociale de proprietate, înlesnitã printr-o legislatie si un aparat birocratic grav afectat de coruptie. Pentru cei cãrora proprietatea nu li s-a putut restitui în naturã, a fost creat un fond. Pentru beneficiari acesta se demonstreazã a fi un fond pe hârtie, despãgubirile urmând a fi primite... la calendele grecesti, desi el
s-a constituit din o parte însemnatã a averii publice, dar fãrã vreun folos de atâtia ani pentru cei îndrituiti, în afara unor trageri la sorti.
Clasei politice în ansamblu îi revine a gãsi remediile cuvenite, dar acestea n-ar trebui sã rezulte din lupte politicianiste combinate cu nesfârsite interese de grup ale unora sau altora, ci sã fie rezultatul unui consens natio­nal rezultat din negocieri responsabile. De asemenea, ar trebui ca ele sã fie supuse realmente dezbaterii publice.
„Cheia“ redresãrii stã însã mai ales în fiecare dintre noi, în constientizarea publicã, în înlãturarea indife­rentei, a nepãsãrii, în netolerarea lui „merge si asa“. Exemplele pe care le-am dat ceva mai înainte sunt edificatoare si sunt departe de a fi singurele pentru a demonstra cã dacã existã vointã comunã si mai ales implicare si muncã, obstacolele cele mai complicate pot fi înlãturate. Iesirea din comunitate si ui­tarea nevoilor ei – care sunt totodatã ale fiecãruia – reprezintã cea mai gravã pierdere a acestei nesfârsite tranzitii. Multi români „si-au luat lumea în cap“ si au cãutat aiurea, individual, solutiile, au uitat cã fac parte dintr-o natiune, dintr-un tot cu interese comune. O retrezire a noastrã, a tuturor, n-ar putea fi decât în folosul fiecãruia, cãci orice om pe lume trebuie sã se simtã legat de o realitate ancestralã, trebuie sã aibã rãdãcini, altfel riscând a fi doar un dezrãdãcinat. Chiar dacã are succese în alte realitãti, împlinirea îi va lipsi la un moment dat. Pe aceasta n-o poate da pe deplin fiecãruia decât solul natal. La redresarea României sã contribuim fiecare pentru a deveni si noi un model pentru altii!

---