Acesta nu este un ponei!
articol aparut in Cultura, nr. 188 din 2008-08-28» cultura vizuala »
Autor: Adina Zorzini
În intervalul 18 iunie-15 august a.c., ICR-NY a organizat o expozitie de artã stradalã, intitulatã „Freedom for Lazy People!“, în care publicului i-a fost prezentatã, printre multe alte instalatii si graffiti-uri, si o micã instalatie alcãtuitã dintr-un ponei de jucãrie roz cu o svasticã desenatã pe crupã si un os atasat la poponeata-i gombrowicz-ianã.
MNAC-ul este acela
care a omis
sã desfãsoare orice fel
de programe
culturale
cu publicul.
Acest ponei al discordiei a devenit foarte repede pretextul convenabil/punctul de plecare al scandalului politic si mediatic din ultimele sãptãmâni, desfãsurat în regim de reality show, care a decurs pe cale de consecintã din situatia institutionalã a artei contemporane în spatiul românesc. Sã analizãm situatia:
paradigma institutionalã a artei contemporane românesti este MNAC-ul, adicã Muzeul de Artã Contemporanã al României, din Bucuresti. MNAC-ul s-a aflat încã din faza de proiect si continuã sã se afle si acum într-o situatie dublu conotatã politic. Prima oara prin amplasarea sa fizicã în Casa Poporului (MNAC este pozitionat, la propriu, în dosul Parlamentului) si, a doua oarã, prin faptul cã amenajarea sa propriu-zisã s-a desfãsurat pe banii si pe timpul regimului Nãstase (lansarea proiectului a avut loc în 2001, iar inaugurarea efectivã a muzeului în 2004); asadar, MNAC-ul este subordonat directiei totalitariste prin optiunea amplasãrii si ideologiei pesedist-comuniste, prin actul de „ctitorire“.
Pe aceeasi filierã s-a organizat apoi, în iunie 2006, singura lansare de carte pe care a gãzduit-o vreodatã MNAC-ul: în prezenta lui Ion Iliescu si a conducerii institutiei, compusã din Mihai Oroveanu si Ruxandra Balaci, Adrian Nãstase si-a lansat „opera“ jurnalisticã, intitulatã „Codul Zambaccian“ (în care îi multumeste, printre altele, lui Gutenberg pentru inventarea tiparului): operã jurnalisticã pe care din gresealã sau din neatentie, probabil, conducerea muzeului a confundat-o cu o carte despre artã (?).
si atunci, unde este acea halucinantã „casã a baletului, a teatrului, a muzicii, cinematografului si poeziei“, pe care o descria în 2003 Mihai Oroveanu ca fiind MNAC-ul?! În mod clar, nu aici: ceci n'est pas une maison des arts.
Iar în aceste conditii, în care în cadrul institutiei numite Muzeul Contemporan de Artã al României, arta nu se întâmplã decât sporadic si chiar si atunci aproape exclusiv din initiativa altora (respectiv a muzeelor si curatorilor strãini cãrora MNAC-ul nu face altceva decât sã le punã pur si simplu spatiul sãu la dispozitie), de ce institutia linsatã mediatic este Institutul Cultural Român, singura institutie activã în plan artistic a momentului?
Par exemple, ICR-ul organizeazã în momentul de fatã singura sesiune de dezbateri pe tema artei contemporane românesti din tarã, la care artistii contemporani români chiar participã: seria poartã numele „Arte Martiale“ si este initiatã si coordonatã de criticul si teoreticianul artei Erwin Kessler. Iatã un singur exemplu, dintr-o listã întreagã, a lucrurilor referitoare la arta contemporanã, pe care MNAC-ul nu le-a fãcut niciodatã.
Or, educarea gustului public în ce priveste arta vizualã contemporanã ar trebui sã intre, în mod obligaÂtoriu, pe lista atributiilor principale ale MNAC, nu ale ICR. Dacã vreo institutie poate fi trasã la rãspundere pentru incultura vizualã colectivã si cretinismul interpretãrii unui atare continut (vizual), responsabilitatea ar trebui sã-i fie atribuitã MNAC-ului, nu ICR-ului.
MNAC-ul este acela care a omis sã desfãsoare orice fel de programe culturale cu publicul, sã punã la punct o bazã de date accesibilã acestuia, sã deschidã o simplã bibliotecã sau mãcar sã împartã la intrare niste foi de caiet dictando cu date generale privind expozitiile fãcute de altii si gãzduite în sãlile sale: pe scurt, MNAC-ul este acela care a uitat sã liberalizeze accesul la informatie sau sã facã informatia sã circule în vreun fel, în orice fel. Mai mult chiar, pânã si site-ul oficial al muzeului (www.mnac.ro) este momentan suspendat pentru de-re-constructii.
Cu toate acestea, ICR-ul este acuzat cã exportã un soi de artã de cea mai proastã spetã, de multe ori pornograficã si, la rigoare, si nazistã, în timp ce faptul cã de la MNAC-ul din Casa Poporului nu se exportã niciodatã nimic este în mod constant eludat. Sã fie oare absenteismul total preferabil unui ponei de jucãrie taÂtuat pe noadã de artisti români (mai buni sau mai putin buni, asta este o altã discutie), lãudat de revista ameÂricanã „New York Magazine“?
(http://nymag.com/daily/entertainment/2008/06/romanian_graffiti_artists_make.html)
Oricare ar fi rãspunsul la întrebãrile anterioare, arta contemporanã în sine sau situatia ei institutionalã în spatiul românesc nu par sã intereseze de fapt, în mod real, pe nimeni: poneiul svasticat nu reprezintã altceva decât pretextul ales aleatoriu, dintre multe alte posibiliÂtãti, pentru a servi la mascarea unui scandal politic printr-un show mediatic.
Dar dacã tot a fost sã fie show-ul despre artele contemporane, mai trebuie spus în încheiere cã pretextul pe care îl oferise în noiembrie 2007 afacerea achizitiilor MCC-iste, afacere giratã de MNAC, ar fi fost infinit mai credibil, având în vedere cã atunci s-au cheltuit
700 000 de mii de euro din banii publici pe cumpãrarea unui stoc de artã plasticã refuzatã la export: totusi, probabil cã atunci distributia „actorilor“ s-a dovedit gresitã, din moment ce trusturile mari de presã si televiziune nu s-au grãbit sã preia stirea, ci dimpotrivã, sã o musamalizeze prin tãcere.
Politizarea excesivã de care suferã toate institutiile românesti de culturã, dublatã de jocurile politice halucinante, practicate în interiorul acestora, conduce la un efect de precaritate a reperelor culturale în arta contemporanã româneascã, atât în interiorul granitelor cât si în afara lor.
Legea lustratiei, adoptatã de majoritatea tãrilor din fostul bloc comunist imediat dupã prãbusirea acestuia, ar putea rezolva multe conflicte politice actuale, prin înlãturarea/excluderea din functii publice a celor care le produc si, astfel, chiar a cauzei generãrii lor.